Halmagiul este situat în bazinul superior al Crisului Alb, într-o depresiune intramontana de forma ovala, reprezentând coltul sud-estic al Tarii Crisurilor. Valea Halmagiului se margineste la sud si est cu judetul Hunedoara, la nord-est cu judetul Alba, la nord cu judetul Bihor, iar la vest, spre interiorul judetului Arad cu depresiunea Gurahont. Hotarele tinutului Halmagiului urmeaza cu preferinta culmea masivului Bihorului la nord, a muntilor Metalici la sud, iar la est si vest culmile coborâtoare spre Cris ale acestora. Traversând regiunea de la est la vest întâlnim trei vai: a Halmagiului cu trei ramificatii, pe care se afla comunele Halmagiu, Halmagel si Banesti, a Vârfurilor, unde se întinde comuna Vârfurile si valea Aciutei.
         Lasând la o parte stirile cuprinse în cronicile din secolele XI-XII privind întreaga Tara a Crisurilor (cum sunt cele referitoare la „ducatul" lui Menumorut de la sfârsitul secolului al IX-lea, sau la organizarea de catre cuceritorii unguri în sudul acestui „ducat" si, cândva înainte de veacul al XIII-lea, a unui comitat al Zarandului cu centrul în câmpie si înglobând macar teoretic si sudul muntilor Bihorului), despre bazinul superior al Crisului Alb nu posedam informatii scrise decât din veacul al XIV-lea (Vezi NOTA 1). Din anul 1359 nu s-a pastrat o mentiune razleata despre un oarecare "Bibarch Woyevoda olakorum de Holmod" (Vezi NOTA 2), iar la sfârsitul secolului, în 1390, Halmagiul este atestat ca centru eponim al unuia dintre cele cinci districte românesti de pe Crisul Alb, tinând toate la aceasta vreme de domeniul cetatii de la Siria (Vezi NOTA 3). În anul 1410 aflam despre existenta unui „Serban - fiul lui Moga de Crisul Alb" (Vezi NOTA 4), iar catre mijlocul acestui secol, în vremea lui Iancu de Hunedoara, o familie cu numele de Moga începe sa fie frecvent atestata ca avându-si sediul la Halmagiu (Vezi NOTA 5). Daca adaugam la aceste date informatia cuprinsa în monografia judetului Arad, scrisa la sfârsitul secolului trecut de Sandor Marki, dupa care la Halmagiu se mai vedeau „ruinele unei bizantine de marmura" ((Vezi NOTA 6), precum si împrejurarea ca în localitate s-au pastrat doua ruine de monumente cu vârsta si resturi neprecizate ca si o veche biserica româneasca intrata în planul de restaurari al Directiei Patrimoniului Cultural National, credem ca am precizat motivele care au determinat cercetarile arheologice din zona (Vezi NOTA 7).
         S-a urmarit cercetarea arheologica completa a vechii biserici românesti din Halmagiu, dar s-a încercat si culegerea, în paralel, a cât mai multe informatii privind celelalte complexe de pe teritoriul localitatii si din zona învecinata.
         Prezentam în cele ce urmeaza, sub forma unui raport succint, dar cu caracter definitiv, rezultatele acestor cercetari.

         Acest punct este situat la marginea vestica a satului pe malul drept al vaii Halmagiului pe un bot de pe deal împadurit, care domina spre est traseul drumului medieval. (Fig. 1). Aici au fost observate în timpul perieghezei din anul 1973 urmele unor ziduri care se înaltau din loc în loc deasupra solului cu circa 0.25 - 0.30 m.
         Traditia locala consemneaza ca în acest loc s-ar afla ruinele unor fortificatii turcesti. Tot de aici ar începe un tunel cu o lungime de câtiva kilometri, care era folosit pentru evacuarea aparatorilor fortificatiei în caz de grava primejdie.
         Sondajul a constat dintr-o sectiune orientata est-vest, cu lungimea de 21 metri si latimea de 1.5 metri, practicata pe botul de deal acoperit în momentul initierii cercetarii cu lastaris si copaci.
         Dupa înlaturarea stratului vegetal, a molozului si a pietrelor rezultate din demantelarea constructiei, sapaturilor au scos la iveala temeliile unei biserici relativ mari cu lungimea totala de 18 metri. (fig. 2). Zidurile monumentului, cu o grosime de un metru, au fost construite din bolovani de râu si piatra de cariera legata cu mortar. Dupa stabilirea caracterului monumentului, a fost dezvelita jumatatea sa sudica. S-a constatat ca biserica se compune dintr-o nava dreptunghiulara, un turn adosat laturii de vest si un altar încheiat la est cu o absida poligonala. Latura de sud a monumentului are lungimea de 8 metri. Latura de vest nu a fost cercetata decât pe jumatate, pâna în dreptul portalului; în cazul unei simetrii perfecte estimându-se lungimea ei la 7 m. Turnul are laturile de 3 m si respectiv 2 m.
         Colturile monumentului în partea cercetata sunt întarite prin contraforturi cu lungimea de 1 m si grosimea de 0.60 m.
         Biserica a suferit o refacere care a modificat partial planul turnului si a dus la îngrosarea contrafortului de la coltul de sud-vest al navei, care a ajuns astfel la dimensiunile de 2.20 - 1.80 m.
         În interiorul altarului a existat o cripta din zid cu bolta de caramida, la care a putut fi surprinsa numai o dimensiune si anume lungimea, care era de 2 m.
         Nu au fost gasite înhumari nici în interiorul criptei, nici de-a lungul sectiunii. Lipseste, de asemenea, materialul ceramic. Cripta a fost jefuita de catre cautatorii de comori, care au distrus si o parte a boltii (Vezi NOTA 8). Constructia criptei apartine, probabil, fazei a II-a a evolutiei monumentului, sau este chiar ulterioara acesteia. Mortarul întrebuintat aici se deosebeste de cel folosit la constructia bisericii, deoarece contine fragmente de caramida pisata.
          Pentru ca terenul nu a putut fi sondat integral si pentru ca nu a existat nici posibilitatea cercetarii unui eventual cimitir în jurul monumentului, în lipsa aparitiei unor materiale arheologice mai vechi si tinând seama de planul monumentului, datarea lui în a doua jumatate a secolului al XV-lea pare sa fie ceam mai probabila.

         În comuna învecinata Vârfurile (Ciuci), situata la limita dintre bazinul superior si cel mijlociu al Crisului Alb, cercetarile de teren din 1973 au dus la identificarea unei cetati de pamânt cu planul aproximativ dreptunghiular si cu colturile rotunjite si iesite în afara planului laturilor. Fortificatia are lungimea de 95 m si latimea de 82 m (fig. 3). Particularitatea ei consta în faptul ca santul de aparare, umplut pe vremuri cu apa din râul aflat la circa 250 m spre vest, este situat spre interior în raport cu valul de pamânt.
         A fost executata o singura sectiune pe latura de nord a fortificatiei, în apropierea coltului ei de nord-est, lunga de 30 m si lata de un metru. Sectiunea a sondat o portiune mica di incinta, a traversat santul de aparare si a sectionat valul. Materialele arheologice, constând în exclusivitate din fragmente ceramice descoperite pe nivelul de constructie surprins în incinta, au dovedit ca fortificatia este o palanca târzie, din secolul al XVI-lea din epoca în care în aceasta zona se afla granita dintre Principatul Transilvanean si Pasalâcul de la Timisoara (Vezi NOTA 9).

         Vechea biserica româneasca din Halmagiu ajunsa ulterior biserica reformata se afla înainte de vreme pe malul stâng al vaii râului Halmagel (fig. 1), care, în decursul timpului si-a deplasat albia spre nord-vest cu circa 450 m.
         Forma terenului, traditia populara si aflarea în acest loc a celui mai vechi monument ecleziastic pledeaza pentru existenta în aceasta zona a vetrei vechi a satului.
         Cercetarile arheologice de la biserica au constat în principal din doua sectiuni dispuse în axele est-vest si nord-sud ale monumentului, precum si dintr-un sistem de casete care au acoperit circa 70 % din interiorul lui si aproximativ 50 % din suprafetele care marginesc în exterior zidurile (fig. 4).
         Sectiunea I cu latimea de 1.5 m a fost trasata pe directia est-vest, deplasata spre nord în asa fel încât profilul ei sudic sa cada pe axul bisericii. Sectiunea are spre vest 14.6 m pâna la zidul altarului bisericii si 10 m spre vest de zidul turnului.
         La est de altar au aparut dupa îndepartarea stratului vegetal de la adâncimea de 1.6 m o serie de gropi de morminte care au fost numerotate în ordine: M1, M2, … , Mn (Vezi NOTA 10). Scheletele orientate est-vest au ca pozitie mâinile încrucisate pe piept si sunt fara inventar.
         S-au constatat numeroase înmormântari succesive pe acelasi loc, care au dus la amestecarea pamântului de umplutura si totodata a materialului ceramic, fapt care a îngreuiat substantial datarea. Materialele arheologice recoltate, fragmente ceramice de diferite dimensiuni, dateaza în cuprinsul secolelor XVI-XVIII. Chiar lânga zidul altarului la adâncimea de 0.30 m a aparut pavajul exterior al bisericii, construit din mai multe rânduri de pietre de râu de dimensiuni mici si mijlocii legate cu mortar. Latimea pavajului este de 1 m.
         Pamântul viu este format ca peste tot în perimetrul monumentului dintr-un pat de piatra de râu - vechea albie a râului Halmagel (fig. 6). El apare de la adâncimea de 1.05 m - 1.10 m. În altarul bisericii au fost descoperite 4 morminte. Doua dintre ele (m9 si m10) se aflau între postamentul mesei altarului si peretele de nord.
         Mormântul nr. 9 s-a pastrat în conditii foarte bune. Scheletul din acest mormânt avea bratele încrucisate pe piept, iar ca inventar a avut o moneda de la Maximilian II (1564 - 1576), aflata în mâna dreapta, iar în regiunea capului mai multe ace de par din argint care au la capat un bulb poliedric cu toate colturile tesite, continuat cu ghiare în forma unor petale de floare, ghiare care la doua dintre ace prindeau câte o piatra semipretioasa (rubine). (Fig. 10). Acele prindeau o plasa lucrata în fir aurit, împodobita cu margele. Plasa, prost conservata, nu a putut fi recuperata, în schimb au putut fi recâstigate o parte din margelele care o împodobeau.
         În coltul de nord-est al altarului a fost gasit mormântul unui copil (M10). Ca inventar funerar, în dreptul capului acesta avea o bentita din fir aurit foarte prost conservata.
         În spatele mesei altarului pâna la peretele de est al acestuia s-au gasit alte doua morminte. S-au constatat ca erau orientate nord-sud!! Singura explicatie plauzibila a acestei asezari este necesitatea de a le face sa încapa în spatiul restrâns al altarului. Ele au fost notate cu M23 si M24, iar scheletele din interiorul lor au aceeasi pozitie de înhumare si nu au inventar. Materialul ceramic recoltat din umplutura gropilor se dateaza tipologic în secolele XVI-XVIII.
         Cercetarea piciorului mesei altarului în S I, confirmata apoi de cea efectuata în S I C, demonstreaza ca în aceasta zona a monumentului au existat doua faze constructive. Postamentul primei mese a altarului, corespunzator fazei initiale de constructie a monumentului, a fost construit din pietre de râu de diferite dimensiuni, legate cu mortar si are latimea pe directia nord-sud de la 1 - 1.05 m. El este perfect axat pe mijlocul altarului, lasând spatii de 1.10 m spre nord si sud si de 1.05 m spre est.

         În zona situata la nord de biserica, începând de la adâncimea de 0.40 - 0.50 m au fost individualizate o serie de morminte ale cimitirului medieval. Înhumarile la o adâncime atât de mica pot fi explicate prin aparitia la numai 0.50 m a balastului de râu si prin dificultatea deosebita saparii gropilor de morminte într-un astfel de sol. Aici au fost descoperite fragmente ceramice mergând din sec XV si pâna în secolul XVIII, iar ca inventar funerar si câteva piese mai semnificative. Astfel, scheletul aflat în mormântul M12 a avut atât la tâmpla dreapta, cât si în zona mâinii stângi câte o moneda de la Ferdinand I (1556-1564).
         La distanta de 5 m de latura nordica a bisericii a aparut la adâncimea de 0.60 m un fund de oala cu semn de mester, în relief, în forma de cruce cu bratele egale (fig. 11), databil cel târziu în a doua jumatate a secolului al XIV-lea. Aceasta ar constitui cel mai vechi element de datare gasit pâna acum în zona monumentului.
         Aceeasi sectiune a stabilit ca în talpa fundatiei navei se afla la o adâncime de numai 0.80 m fata de solul actual. În partea de sud a bisericii, sectiunea a surprins pragul de intrare al portalului originar al monumentului, construit în stil gotic (fig. 8 si 9). Piatra mare ecarisata, care servea drept prag al intrarii, avea o grosime de 0.18 m. Intrarea în biserica se facea trecând acest mic prag, nivelul sau inferior fiind confirmat în celelalte sectiuni ca reprezentând nivelul de calcare al constructorilor bisericii. Înaltimea acestui portal este de 1.90 m, iar deschiderea sa de 0.90 m.
         Sectiunea a confirmat, de asemenea, continuarea spre sud a cimitirului bisericii, datarea materialelor ceramice gasite extinzându-se si aici în timp în secolele XV-XVIII. Au fost gasite si monete din secolul al XVI-lea în pamântul ravasit de înmormântari mai noi.

         Sectorul de conservare, acum aflat în centrul localitatii, este situat lânga vechiul curs al râului Halmagel. Aceasta localizare este confirmata de numele strazii din acest punct, numita Valicuta. Aici se afla o movila artificiala înalta de circa 5 metri si cu un diametru de circa 20 m. Sondajul întreprins a exclus posibilitatea ca movila sa reprezinte nucleul cetatii vechi, asa cu se estima pe baza traditiei orale pastrate în sat.
         S-au trasat doua sectiuni perpendiculare, lungi de 40, respectiv de 30 m cu latimea de 1 si 2 m. Prima constatare priveste data recenta a ridicarii movilei, care se datoreaza unor lucrari de la sfârsitul secolului XVI-XVII, inclusiv a temeliilor unui zid din incinta, atestând deci existenta în acest loc a curtii întarite nobilare târzii. Au aparut, de asemenea, si materiale ceramice mai timpurii, datate în cuprinsul secolelor al XIV-lea si începutul celui urmator, dar în numar mic si în pozitie stratigrafica neconcludenta. În orice caz, dintre toate obiectivele sondate, în acest loc au aparut materialele cele mai timpurii si în cazul în care cercetarile vor fi reluate la Halmagiu, cu alte obiective principale, sapaturile vor trebui axate pe acest din urma sector.

   NOTE

         01.