Datini

         Aparute pe o anumitã treapta de dezvoltare a societatii, datinile si obiceiurile au dainuit atâta timp cât conditiile care le-au generat au ramas neschimbate, sau au disparut odata cu schimbarea acestora. Ele reflectã o anumitã mentalitate desprinsã din preocuparile specifice ale vietii, gesturile si atitudinile oamenilor completându-se armonios cu viata lor proprie. Din acest punct de vedere datinile si obiceiurile nu definesc o mentalitate primitivã ci mai de grabã una practicã, în care fiecare gest si actiune a fost pastrata cu grijã pentru a fi utile în anumite împrejurari.
         Cele mai multe datini si obiceiuri au fost legate de anumite date calendaristice, sarbatori sau de timpul premergator acestora, precum si de principalele momente din viata oamenilor: nasterea, casatoria si moartea.

         Tinând seama de mutatiile care au avut loc în societatea noastra în ultimele decenii, si ca multe obiceiuri sunt pe punctul de disparitie, sau chiar au disparut, credem cã reconstituirea lor, acum când înca se mai poate face, nu este lipsitã de interes, mai cu seamã din punct de vedere etnografic. Iata unele din aceste datini si obiceiuri.
         LA CRÃCIUN se practicã: "umblatul dupa pizarai", "umbletul cu duba", "cu steaua", "cu craii", "cu lumea" si "umblatul cu turca".
         Umblatul dupa pizarai se practica de catre copiii mici, în cete, care în ajunul Craciunului mergeau la casele oamenilor si strigau în cor:

                    "Bunã sara lui ajun,
                    Da-i mai bunã a lui Crãciun.
                    Dã-mi si mie un pizarau,
                    Cã-s pruncul lui Dumnezeu."

         Stapânul casei baga în traista fiecarui copil câte un pizarau, adica un colacel facut din faina de grâu, apoi arunca pe jos mere, nuci si bani din metal, dupa care copii se înghesuiau sa adune cât pot mai mult. Dacã se întâmpla sa nu fie primiti la una din case, copii strigau în cor:

                  "Bureti pe pereti.
                  Radacina socului,
                  Creasca-n vatra focului".

         UMBLATUL CU DUBA se practica de catre feciori si barbati în seara de ajun, în prima zi de Craciun, pâna seara târziu, si a doua zi.
         În timp ce mergeau de la o casã la alta se bateau dubele, ca toti sa stie cã se apropie colindatorii, apoi unul dintre ei intra în casã si întreba dacã-i primesc sau nu. La raspunsul afirmativ anunta ceata care cânta, la usa, colindul:

                  "Slobozi-ne gazdã-n casã
                  cã de aseara stam pe afarã
                  Si urechile înghetara, etc. "

         dupa care intrau în casã, batând dubele si se asezau în jurul mesei, având la mijloc pe dubagi. Începeau colinde în timp ce stapâna casei punea pe masã cârnat, sângerete, placinte cu mac, cu nucã sau cu brânzã, iar stapânul casei punea bautura si poftea pe colindãtori sã închine si sã bea în sãnãtatea tuturor.

         Dacã se întâmpla ca în ceata de colindãtori sã fie si muzicanti, se încingeau si jocuri si se faceau diverse glume, se colinda de ocazie, pentru fete mari, pentru neveste, pentru meseria casei si altele. În fine, unul dintre colindatori se adresa stapânului casei, aratând "iapa" (persoana care ducea desagii cu cârnatii si colacii primiti), care statea dupa usa, zicând:

                   "Nu vedeti iapa noastra ,
                   cum sta ca o proastã?
                   Nici n-a bea nici n-o mânca
                   pâna d-voastra-i veti da,
                   un pahar de vinars,
                   ca sã-l tragã pe grumaz,
                   sã-i mai treaca de necaz, etc.

         La auzul acestor cuvinte "iapa" batea cu picioarele în pamânt si imita nechezatul calului apoi urmau diverse glume, colinde si jocuri, pãnã când gazda cinstea pe dubasi cu bani. Se faceau urari de sanatate si fericire, se spuneau oratii, se bagau colacii si darurile primite în desagi si colindatorii se îndreptau spre altã casã.
         Antrenati de atmosfera lasata de colindatori deseori vecinii mergeau unii pe la altii, colindau, beau, mâncau si se veseleau, pâna când apareau echipele de copii cu steaua, cu craii, cu lumea, ori "turca".
         Deoarece umblatul cu steaua, cu craii sau cu lumea, este un obicei practicat si în alte localitãti, nu prezintã nici o particularitate deosebitã, mai ales cã programul se desfãsoarã dupã texte ce se aflã în diverse brosuri vechi, cu largã circulatie.

         TURCA. Printre obiceiurile vechi, de Craciun, la loc de cinste era umblatul cu "turca".
         Turca era un teatru folcloric, ambulant, legat exclusiv de sãrbãtoarea Craciunului. Originea si data practicãrii acestui obicei nu le cunoastem, întrucât nimeni nu poate da altã explicatie decât aceea cã asa s-a pomenit, din mosi si strãmosi, ca la aceastã datã sã se umble cu turca. În urmã cu douã secole se scria despre acest obicei cã este vechi si cã l-am mostenit de la romani, turca nefiind altceva decât întruchiparea personajului "mutu" din jocul calusarilor, joc de origine romanã, iar îmbrãcãmintea rosie, extravagantã, a tunicii creeaza o notã aparte fatã de celelalte personaje. (vezi NOTA 1)
         Un grup de persoane mascate, unul îmbrãcat în bundã de oaie, cu cãciulã, mustãti mari, toiag puternic în mâni, cu care lovea mereu în pãmânt, era numit "mosu". Altul era îmbrãcat în haine vechi, cu mascã pe fatã, purta o traistã plinã cu cenusã si puscã din lemn si se numea "tiganul" iar lângã el un altul îmbrãcat în haine pãstoresti, numit "fluierasul" si, în fine, personajul central, turca, era obiectul tuturor atentiilor.
         Un bãrbat se îmbrãca în haine rosii, purta în dreptul capului un bot de lemn reprezentând un cioc de rata, cu un ciucur si un clopotel sub bãrbie, cu douã coarne de caprã sau de vacã, deasupra cãrora avea ciucuri si clopotei. Aceasta era turca.
         Grupul mergea din casã în casã, strângând dupã el o multime de alte persoane, printre care si o "tiganã".
         Mosul bãtea cu toiagul în pãmânt, fluierasul cânta din fluier, tiganul - prefãcându-se cã ocheste -arunca cenusã dupã cei care-l supãrau, tigana mãtura locul din fata turcii si chiuia, iar turca clãmpãnea din ciocul de lemn si se apleca în fata stãpânului casei, care-i punea în cioc mai multi bani. Dupa fiecare ban pus turca multumea, înclinându-se în fata celui ce a cinstit-o, apoi îsi scutura capul ca sã sune clopoteii. Pentru ca spectacolul sã fie deplin, turca se lua la joc cu tigana si cu mosu, spre satisfactia deplinã a celor de fatã.
         Spectacolul tinea doar câteva minute, în functie de dãrnicia si abilitatea gazdei, cãci unele gazde, ca turca sã rãmâie cât mai mult la casa lor, o cinsteau mereu si când era pe punctul de plecare îi fãceau semn sã mai rãmâie, pânã când turca, observând manevrele gazdei, se înclina pentru ultima oarã în fata lui si pleca mai departe.
         În acest timp copiii mici priveau temutul spectacol numai din dosul ferestrelor fiindcã în tot timpul anului pãrintii i-au amenintat cã-i vor da la turcã "sã-i mânânce", dacã nu sunt ascultatori. Dar copiii mai mari se luau dupã turcã, mãrindu-i alaiul, si când aveau purtãri prea îndrãznete intervenea "tigana" si-i împrosca cu cenusã. Si asa alaiul mergea din casã în casã, ecoul lui stãruind pânã noaptea târziu.
         A treia zi de Crãciun colindãtorii fãceau petrecere, cu muzicanti, la care invitau pe cei care-i primisera cu duba, servindu-i cu bãutura si cu gustãrile preparate din cadourile primite la acestia.

         ANUL NOU avea, si are încã si în prezent, unele datini dintre care amintesc: lãsarea lãmpii aprinsã, calendarul de ceapa, punerea banilor în apa de spalat, obiceiul ca în prima zi a anului cel dintâi venit în casã sã fie barbat, etc.
         O veche credintã este cã anul care începe va fi luminos si spornic pentru familiile care în noaptea anului nou vor tine lampa aprinsã pânã la ziuã si din acest motiv se lasã cel putin o lampã aprinsã toata noaptea.
         De asemenea se practicã si azi obiceiul facerii calendarului de ceapã, taindu-se douã cepe mari în douã jumatati, apoi se scot din fiecare câte trei felii si dupa ce se aseaza pe masã, numerotându-se de la 1 la 12 (fiecare numar simbolizând o lunã) se pune în fiecare felie câte o linguritã de sare. În dimineata anului nou se cerceteaza în care felie s-a umezit sarea si în care a ramas uscatã, crezându-se cã asa vor fi si lunile anului, ploioase sau uscate, ca cele 12 felii de ceapã.
         Unele familii traditionaliste, practicã în dimineata anului nou obiceiul de a pune bani de metal în apa cu care se spalã pe mâini, crezând cã prin aceastã strãveche practicã vor avea bani în tot cursul anului. Oamenii vârstnici sustin cã pãrintii si bunicii lor puneau bani de argint sau chiar de aur, pe vremea când circulau astfel de monede în apa cu care se spãlau.
         Pânã în urmã cu câteva decenii bãrbatii, dotati cu spirit critic si porniti spre glume rautacioase, obisnuiau ca în noaptea de boboteazã sã "lege persoane de sens opus", aruncând de la casa unui bãrbat pânã la acea a unei femei vãduve sau fete, cenusã, nisip colorat, pleava, rumegus sau fire de fân ori de paie, dând în vileag unele legãturi intime, sau anticipând casatoriile acestora. Astfel în dimineata de boboteazã se fãceau glume si comentarii pe seama celor "legati", iar acestia cautau sa afle cine si-a permis astfel de glume, spre a le cere socotealã.

         De Pasti copiii umblau dupã ouã rosii, sau împistrite, având fiecare câte o sticlutã de circa 100 gr. în care puneau apã de colonie amestecatã cu apa, iar altii, mai sãrmani, apã cu sãpun parfumat, apoi legau sticluta la gurã cu un petec de pânzã albã si cu acest continut stropeau fetele mari si pe membrii familiei pe care o vizitau. În schimbul acestei atentii erau rasplatiti cu câte un ou rosu si uneori cu bani si prãjituri. Ouãle primite le bagau în buzunare sau când primeau mai multe, le puneau într-o batistã legatã în patru colturi, apoi le numãrau lãudându-se cu ele si cu banii primiti.

         Feciorii se întovãrãaau câte trei, patru si mergeau sã stropeasca, cu parfum, fetele de maritat si dacã la gãseau încã în pat râdeau de ele, cã sunt lenese. Era mare rusine pentru fetele de mãritat sã fie gãsite încã în pat, de cãtre feciorii veniti la stropit, si din acest motiv se sculau cât mai de dimineatã. Dupã ce erau stropite cu parfum cinsteau feciorii cu ouã împistrate, cu bãuturã si cu prãjituri.
         A treia zi de Pasti, ca o revansã, umblau fetele dupã oua.

         SIT MALAI

         Tot de Pasti se mai practica si jocul cu ouale si cu banii, adica dãdeau cu monede de metal în ou si dacã moneda intra în oul rosu la prima loviturã, cel care a dat cu moneda câstiga oul, iar dacã nu o câstiga cel care a tinut oul. Jocul se continua pâna când moneda intra în ou, de fiecare datã cel care tinea oul putând câstiga mai multe monede.
         În jurul celor care practicau acest joc se aduna multã lume, distrându-se si admirând fie dibãcia celui care dãdea cu moneda, fie rezistenta oului, crezându-se cã înainte de a fi vopsit a fost pus într-un furnicar si astfel i s-a întãrit coaja.
         Cel care oferea oul pentru joc îl tinea în mâna dreaptã, între degetul mare si cel aratator, sau jos pe pãmânt, iar cel care dãdea cu moneda trebuia sã stea la o departare egalã cu lungimea pantofului, având genunchii drepti si fãrã a ridica vre-un picior de pe pãmânt. Jocul se continua si a doua zi, în cimitir.
         Un alt obicei, practicat si azi, este acela de a aduce acasa lumânarea cu care s-a înconjurat biserica în dimineata învierii si de a o aprinde în timpul furtunilor de peste an, crezându-se cã prin acest fapt se vor împiedica producerea traznetelor si a altor pagube.
         Tot de Pasti se mai practica un strãvechi joc de societate, în aer liber, jucat de tineri. Jocul se numea "sit mãlai" si se practica în curtea bisericii. Tehnica jocului era urmãtoarea: perechi de tineri, fete si bãieti, se tineau mâini si formau o coloanã în fata cãreia se aseza un fecior, care începea jocul strigând: "sit mãlai cã tot te tai". La auzul acestor cuvinte perechea din spatele coloanei se desprindea de mâini si, despartindu-se, fata fugea spre începutul coloanei pe partea în care s-a aflat, iar feciorul de asemenea. pe partea opusa, urmând sã întâlneasca fata în fata coloanei si s-o prinda formând iarasi o pereche. Feciorul, car e se afla singur în fata coloanei si începuse jocul, fugea si el dupa fatã si dacã reusea s-o prindã forma o pereche si se aseza în fata coloanei, iar fostul partener, ramas fara fata, se aseza în fata lor, rusinat ca pierdut fata si începea un nou joc, strigând: "sit malai ca tot te tai". Dupa pornirea perechii din spatele coloanei încerca sã prinda fata înainte de a se întâlni cu partenerul ei. Astfel jocul se continua pâna toate perechile au fugit cel putin odatã, apoi se relua pâna când oboseau.
         La acest joc un mare rol îl joaca siretenia fetelor, ele dorind sã formeze perechi cu feciorii pe care îi îndrãgesc, sau, ca sã-i întãrâte, accepta sa fie prinse de alti feciori.
         Cei care privesc jocul fac glume si încurajeaza pe fecior sau pe fatã, dupa simpatiile pe care le au, iar unele femei fac si pronosticuri de cãsãtorii. Când jocul era antrenant se prindeau în el si femei mai tinere si barbati, chiar mai vârstnici, arãtând cã se simt înca tineri.
         În jurul celor care practicau acest joc, femeile vârstnice aduceau spre vânzare "mied'', o bãuturã dulce fãcutã din apã, zahãr si cafea, foarte apreciatã în acel timp. (vezi NOTA 2)
         Un alt obicei stravechi, dispãrut dupã primul rãzboi mondial, a fost acela cunoscut sub numele de "strâgele sau strâgãrile", practicat în preajma Sfântului Gheorghe. Tema era umoristicã, am putea spune chiar epigramaticã si pastoralã, cu referire la diverse superstitii. Astfel se sustinea cã unele persoane a puterea de a mânca "mana vacilor", adicã de a face ca vacile sã-si piarda laptele odata cu scoaterea lor la pasune. Aceste persoane erau numite "moroi", dacã erau de sex masculin, si "moroaie", dacã erau de sex feminin, ambele cuvinte constituind o gravã ofensã la adresa celor vizati.
         Pe douã dealuri opuse, de obicei pe "Vârful Furnicilor" si pe "Bãlanu" se instala în dupamiza ajunului de Sf. Gheorghe, câte o echipã si dupã ce adunau lemne pentru foc, spre searã se aprindea focul si jurul lui se adunau "strâgele". Acestea începeau prin a bârfi persoanele cu purtãri imorale sau stãpânite de viciul betiei ori al zgârceniei. Se striga cu voce tare adresându-se celor de pe dealul opus si întrebându-i dacã au auzit si ei ce a fãcut cutare si cutare persoanã. Acestia le raspundeau afirmativ si, la rândul lor întrebau daca ceilalti au auzit despre purtarile altor persoane.
         Uneori strigarile erau însotite de cuvinte vulgare si indecente si când erau epuizate întrebãrile si raspunsurile se luau în discutie "moroii si moroaiele", învinuindu-i cã unii locuitori nu-si pot scoate vitele la pascut din cauza moroilor si a moroaieior, care le mãnâncã mana, adicã laptele.
         Obiceiul acesta avea, în fond, un rol moralizator si se încheia în mod feeric cu aruncarea de pe deal a unei roti de car învelitã în paie aprinse.
         Tot la Sf. Gheorghe se mai practica si obiceiul udarii cu apa, domnind credinta ca cel udat va fi sanatos peste an.
         Pânã în ziua de azi au rãmas, din obiceiurile strãbune, unele superstitii în legãturã cu pãstrarea sanatatii si sporul animalelor.
         Asa, bunãoarã, când se vând vite unii gospodari taie par din fruntea si de deasupra cozii vitei si-l pastreaza în în grajd, ca sã nu moarã celelalte vite, ori sã nu-si piardã sãmânta.
         De asemenea, când o vacã fatã (naste) în ziua aceia nu se împrumuta nimic din gospodarii, "ca vaca sa nu-si piarda laptele".
         Conform unei vechi practici, laptele muls în primele zile de la vaca ce a fatat se strânge la un loc si se fierbe împreuna, pânã se încheagã, obtinându-se "jântita". Se cheamã mai multi copii si li se dã sa mãnânce împreunã, din aceeasi farfurie, apoi se udã cu apã si se umplu vasele din care au mâncat copii, cu apã, ca "laptele sã izvorascã ca apa", adica sã fie vaca lãptoasa.
         Un alt obicei vechi, acum în prag de disparitie, este acela de a se duce sare amestecatã cu fãinã de porumb sau cu tãrâte, la bisericã în ziua de Sf. Haralambie ca sã fie sfintite si apoi a se da vitelor sa le mãnânce, ca sã fie sãnãtoase.
         Tot pentru pãstrarea sãnãtãtii vitelor se pun la usa grajdurilor, în seara de Sf. Gheorghe, sãlcute sau crengi de fag înfrunzite, crezându-se ca în felul acesta vitele vor fi ferite de boli.

         ARMINDENUL.

         Este o traditie pãstratã si în aceste locuri ca la data de 1 mai sã se arboreze la poarta fiecãrei gospodãrii câte un arbust de fag, înalt de circa 4 m, tãiat din pãdure si adus în preziua zilei de 1 mai. Acesta se înfige lânga unul din stâlpii portii si se pãstreazã pânã la sfârsitul lunii iulie când cu lemnele din el se coace prima pâine din recolta de grâu a anului în curs. Arbustul acesta se numeste "arminden".
         Numele de arminden e explicat de Nicolae Densuseanu ca fiind format din cuvintele "Armis si denii", probabil cu întelesul de serbãrile comemorãrii lui Armis sau Armin, rege sau conducãtor al geto-dacilor. (vezi NOTA 3)
         Oamenii vârstnici din localitate povestesc cã înaintea primului rãzboi mondial (1914-1918) în zorii zilei de 1 mai tineretul mergea în grupuri mari la locul numit "Criptã", adicã pe dealul de deasupra casei actuale a profesorului Ungur Mircea, unde cântau diverse cântece populare si nationale, faceau glume, beau tuica sau vin, iar de orele 9 coborau îmbrãcati în frunze verzi, cântând de-a lungul ulitelor.
         De obicei mergeau la casa preotului Irimie, care era pe locul actualei case a lui Chis Vasile, si-l felicitau, de ziua lui. În poarta casei era pus un pom de fag - arminden - în care atârnau sticle cu bere colacei si prajituri. Aici se ospatau cu totii si cântau diverse cântece. (vezi NOTA 4)
         Tot pânã în ziua de azi se mai practicã si obiceiul aruncarii cununilor de sânzâiene pe acoperisul casei, în ziua de Sânzâiene, adica în 24 iunie. Obiceiul acesta constã în facerea, pentru fiecare membru din familie, a unei cununi din sânzâiene si din trandafiri, care apoi se aruncã pe acoperisul casei de cãtre fiecare persoanã din familie, crezându-se cã în felul acesta vor fi apãrati de traznete în cursul anului. Dacã una sau mai multe cununi cad de pe acoperis, în momentul când sunt aruncate, se crede cã persoana care a aruncat-o va muri în cursul acelui an. La poarta casei se pune o cununã mai mare, ca si casa sã fie feritã de "trãznete, furtuni si incendii". (vezi NOTA 5)
         Multe practici si superstitii întrebuintate de strãmoasele noastre au dispãrut, odatã cu ele sau cu urmasele lor. Putine dintre ele au mai dainuit totusi pâna la mijlocul secolului al XX-lea si fiind pe punctul de disparitie consemnãm câteva (dintre ele).
         Femeia în timpul graviditãtii trebuia sã se fereascã de a fura sau de a-si însusi niste lucruri apartinând altora, mai ales poame, chiar dacã i se facea mare poftã, fiindcã un lucru dobândit în acest fel "se va întipãri pe corpul copilului". De asemenea era sfãtuitã sã nu priveascã la un om urât sau cu defectiuni fizice, ori la unele animale "ca sa nu nascã un copil schimonosit". Dacã totusi n-a fãcut asa i se recomanda sa scuipe si sã zica: "ptiu, ptiu pe tine si nu pe copilul meu". Copilul era scãldat într-o albie micã din lemn, lungãreatã, cãreia i se spunea "ciupã", adicã copilul se "ciupãia" (azi se spune cã i se face "bãitã" iar scãldãtoarea este construitã din tablã sau din material plastic).
         Apa pentru scalda noului nãscut trebuia sã fie proaspãtã, scoasã din fântânã dupã rãsãritul soarelui si înainte de asfintit. Dupã ce copilul a fost scãldat apa se arunca în fiecare zi în acelasi loc unde sa nu calce nimeni cã altfel copilul se îmbolnavea.
         Dupã nastere femeia nu trebuia sã iasa din casa timp de sase sãptãmâni iar cãnd se ridica copilul din leagãn, pentru curãtenie sau ca sã fie hrãnit, leagãnul nu trebuia sã râmânã gol ci se punea în el, în locul copilului, un obiect din casã, ca sã "nu-i ia locul strigoaiele".
         La copil nu trebuia sã priveascã nimeni cu prea mare atentie ca sã nu-l "deoache" iar dacã totusi a privit trebuia sã scuipe spre el si sã spunã: "sã nu se deoache".
         Dupã nastere mamei copilului i se aducea mâncare: cafea cu lapte, plãcinte, prãjituri, fripturi ori fructe de bunã calitate si la plecare se puneau pe leagãnul copilului bani "ca sã nu-i ia somnul". Azi se aduc copilului hãinute noi si se pun bani pe leagãn sau, pe pieptul copilului.

         Nu putem avea pretentia cã am enumerat si descris toate datinile si obiceiurile din localitate si nici cã acestea apartin exclusiv numai acestui loc. Din contra, unele sunt întâlnite si în alte parti, dar în alte variante si cu alte semnificatii. Le-am descris totusi, asa cum s-au pãstrat în Halmagiu si cum s-au transmis de la strãbuni prin marea fortã a traditiei orale.

         Enumerarea unor superstitii:

         - sã nu treci peste gunoiul mãturat sau adunat, cã nu te însori.
         - sã nu pui apã în pahar peste mânã, cã nu-i bine.
         - sã nu omori o broasca fiindcã întarcã vaca.
         - sã nu umbli cu un picior încaltat si cu altul descult cã moare mamãta. (mãta)
         - sã versi sarea cã va fi sfada (cearta) în casã.
         - sa nu lasi pruncii sa se joace cu foc cã se udã noaptea în pat.
         - sã nu omori rândunica cã-i pãcat si poti capãta râie si pistrui.
         - dacã sar scântei din foc în casã e semn cã vin musafiri.
         - dacã focul din sobã tiuie e semn cã cineva te vorbeste de rau.
         - dacã pui cutitul cu tãisul în sus e semn cã urmeazã sfadã în casã.
         - când pleci undeva la o treabã si-ti iese cineva cu un vas gol ori cu o cãruta sau car gol, sau cu un sac gol în cale poti sã te întorci înapoi cã nu reusesti sã faci ceea ce ai vrut.
         - când pleci la târg sã vinzi ceva e bine ca cineva din casa sã-fi dea niste bani.
         - nu vei reusi unde mergi daca te întorci înapoi din drum, ca sa-ti iei ceva ce ai uitat.
         - daca-ti iese înainte o femeie sau o fatã, la fel n-ai noroc.
         - dacã-ti iese înainte un tigan sau un hornar vei reusi.
         - dacã în drumul tãu întâlnesti o babã e semn rãu si nu nimeresti bine.
         - tot asa dacã îti iese în cale o pisicã neagrã.
         - când plouã la înmormântare e semn ca mortul a avut o viatã plina de tristete.
         - când latra - urlã - câinele cu capul în sus simte primejdie de foc si când urlã tinând capul în jos moare cineva din familie.