casele
portul
traiul si
hrana
DATINI
obiceiuri
sarbatori/
targuri

DATINI, PRACTICI SI SUPERSTITII

         Datini

         Aparute pe o anumită treapta de dezvoltare a societatii, datinile si obiceiurile au dainuit atâta timp cât conditiile care le-au generat au ramas neschimbate, sau au disparut odata cu schimbarea acestora. Ele reflectă o anumită mentalitate desprinsă din preocuparile specifice ale vietii, gesturile si atitudinile oamenilor completându-se armonios cu viata lor proprie. Din acest punct de vedere datinile si obiceiurile nu definesc o mentalitate primitivă ci mai de grabă una practică, în care fiecare gest si actiune a fost pastrata cu grijă pentru a fi utile în anumite împrejurari.
         Cele mai multe datini si obiceiuri au fost legate de anumite date calendaristice, sarbatori sau de timpul premergator acestora, precum si de principalele momente din viata oamenilor: nasterea, casatoria si moartea.


Sfintirea tarinii

         Tinând seama de mutatiile care au avut loc în societatea noastra în ultimele decenii, si ca multe obiceiuri sunt pe punctul de disparitie, sau chiar au disparut, credem că reconstituirea lor, acum când înca se mai poate face, nu este lipsită de interes, mai cu seamă din punct de vedere etnografic. Iata unele din aceste datini si obiceiuri.
         LA CRĂCIUN se practică: "umblatul dupa pizarai", "umbletul cu duba", "cu steaua", "cu craii", "cu lumea" si "umblatul cu turca".
         Umblatul dupa pizarai se practica de catre copiii mici, în cete, care în ajunul Craciunului mergeau la casele oamenilor si strigau în cor:

                    "Bună sara lui ajun,
                    Da-i mai bună a lui Crăciun.
                    Dă-mi si mie un pizarau,
                    Că-s pruncul lui Dumnezeu."

         Stapânul casei baga în traista fiecarui copil câte un pizarau, adica un colacel facut din faina de grâu, apoi arunca pe jos mere, nuci si bani din metal, dupa care copii se înghesuiau sa adune cât pot mai mult. Dacă se întâmpla sa nu fie primiti la una din case, copii strigau în cor:

                  "Bureti pe pereti.
                  Radacina socului,
                  Creasca-n vatra focului".

         UMBLATUL CU DUBA se practica de catre feciori si barbati în seara de ajun, în prima zi de Craciun, pâna seara târziu, si a doua zi.
         În timp ce mergeau de la o casă la alta se bateau dubele, ca toti sa stie că se apropie colindatorii, apoi unul dintre ei intra în casă si întreba dacă-i primesc sau nu. La raspunsul afirmativ anunta ceata care cânta, la usa, colindul:

                  "Slobozi-ne gazdă-n casă
                  că de aseara stam pe afară
                  Si urechile înghetara, etc. "

         dupa care intrau în casă, batând dubele si se asezau în jurul mesei, având la mijloc pe dubagi. Începeau colinde în timp ce stapâna casei punea pe masă cârnat, sângerete, placinte cu mac, cu nucă sau cu brânză, iar stapânul casei punea bautura si poftea pe colindători să închine si să bea în sănătatea tuturor.


Procesiune de Pasti

Paos la Tohesti

Lunea de Pasti la Tohesti

         Dacă se întâmpla ca în ceata de colindători să fie si muzicanti, se încingeau si jocuri si se faceau diverse glume, se colinda de ocazie, pentru fete mari, pentru neveste, pentru meseria casei si altele. În fine, unul dintre colindatori se adresa stapânului casei, aratând "iapa" (persoana care ducea desagii cu cârnatii si colacii primiti), care statea dupa usa, zicând:

                   "Nu vedeti iapa noastra ,
                   cum sta ca o proastă?
                   Nici n-a bea nici n-o mânca
                   pâna d-voastra-i veti da,
                   un pahar de vinars,
                   ca să-l tragă pe grumaz,
                   să-i mai treaca de necaz, etc.

         La auzul acestor cuvinte "iapa" batea cu picioarele în pamânt si imita nechezatul calului apoi urmau diverse glume, colinde si jocuri, pănă când gazda cinstea pe dubasi cu bani. Se faceau urari de sanatate si fericire, se spuneau oratii, se bagau colacii si darurile primite în desagi si colindatorii se îndreptau spre altă casă.
         Antrenati de atmosfera lasata de colindatori deseori vecinii mergeau unii pe la altii, colindau, beau, mâncau si se veseleau, pâna când apareau echipele de copii cu steaua, cu craii, cu lumea, ori "turca".
         Deoarece umblatul cu steaua, cu craii sau cu lumea, este un obicei practicat si în alte localităti, nu prezintă nici o particularitate deosebită, mai ales că programul se desfăsoară după texte ce se află în diverse brosuri vechi, cu largă circulatie.

         TURCA. Printre obiceiurile vechi, de Craciun, la loc de cinste era umblatul cu "turca".
         Turca era un teatru folcloric, ambulant, legat exclusiv de sărbătoarea Craciunului. Originea si data practicării acestui obicei nu le cunoastem, întrucât nimeni nu poate da altă explicatie decât aceea că asa s-a pomenit, din mosi si strămosi, ca la această dată să se umble cu turca. În urmă cu două secole se scria despre acest obicei că este vechi si că l-am mostenit de la romani, turca nefiind altceva decât întruchiparea personajului "mutu" din jocul calusarilor, joc de origine romană, iar îmbrăcămintea rosie, extravagantă, a tunicii creeaza o notă aparte fată de celelalte personaje. (vezi NOTA 1)
         Un grup de persoane mascate, unul îmbrăcat în bundă de oaie, cu căciulă, mustăti mari, toiag puternic în mâni, cu care lovea mereu în pământ, era numit "mosu". Altul era îmbrăcat în haine vechi, cu mască pe fată, purta o traistă plină cu cenusă si puscă din lemn si se numea "tiganul" iar lângă el un altul îmbrăcat în haine păstoresti, numit "fluierasul" si, în fine, personajul central, turca, era obiectul tuturor atentiilor.
         Un bărbat se îmbrăca în haine rosii, purta în dreptul capului un bot de lemn reprezentând un cioc de rata, cu un ciucur si un clopotel sub bărbie, cu două coarne de capră sau de vacă, deasupra cărora avea ciucuri si clopotei. Aceasta era turca.
         Grupul mergea din casă în casă, strângând după el o multime de alte persoane, printre care si o "tigană".
         Mosul bătea cu toiagul în pământ, fluierasul cânta din fluier, tiganul - prefăcându-se că ocheste -arunca cenusă după cei care-l supărau, tigana mătura locul din fata turcii si chiuia, iar turca clămpănea din ciocul de lemn si se apleca în fata stăpânului casei, care-i punea în cioc mai multi bani. Dupa fiecare ban pus turca multumea, înclinându-se în fata celui ce a cinstit-o, apoi îsi scutura capul ca să sune clopoteii. Pentru ca spectacolul să fie deplin, turca se lua la joc cu tigana si cu mosu, spre satisfactia deplină a celor de fată.
         Spectacolul tinea doar câteva minute, în functie de dărnicia si abilitatea gazdei, căci unele gazde, ca turca să rămâie cât mai mult la casa lor, o cinsteau mereu si când era pe punctul de plecare îi făceau semn să mai rămâie, până când turca, observând manevrele gazdei, se înclina pentru ultima oară în fata lui si pleca mai departe.
         În acest timp copiii mici priveau temutul spectacol numai din dosul ferestrelor fiindcă în tot timpul anului părintii i-au amenintat că-i vor da la turcă "să-i mânânce", dacă nu sunt ascultatori. Dar copiii mai mari se luau după turcă, mărindu-i alaiul, si când aveau purtări prea îndrăznete intervenea "tigana" si-i împrosca cu cenusă. Si asa alaiul mergea din casă în casă, ecoul lui stăruind până noaptea târziu.
         A treia zi de Crăciun colindătorii făceau petrecere, cu muzicanti, la care invitau pe cei care-i primisera cu duba, servindu-i cu băutura si cu gustările preparate din cadourile primite la acestia.

         ANUL NOU avea, si are încă si în prezent, unele datini dintre care amintesc: lăsarea lămpii aprinsă, calendarul de ceapa, punerea banilor în apa de spalat, obiceiul ca în prima zi a anului cel dintâi venit în casă să fie barbat, etc.
         O veche credintă este că anul care începe va fi luminos si spornic pentru familiile care în noaptea anului nou vor tine lampa aprinsă până la ziuă si din acest motiv se lasă cel putin o lampă aprinsă toata noaptea.
         De asemenea se practică si azi obiceiul facerii calendarului de ceapă, taindu-se două cepe mari în două jumatati, apoi se scot din fiecare câte trei felii si dupa ce se aseaza pe masă, numerotându-se de la 1 la 12 (fiecare numar simbolizând o lună) se pune în fiecare felie câte o lingurită de sare. În dimineata anului nou se cerceteaza în care felie s-a umezit sarea si în care a ramas uscată, crezându-se că asa vor fi si lunile anului, ploioase sau uscate, ca cele 12 felii de ceapă.
         Unele familii traditionaliste, practică în dimineata anului nou obiceiul de a pune bani de metal în apa cu care se spală pe mâini, crezând că prin această străveche practică vor avea bani în tot cursul anului. Oamenii vârstnici sustin că părintii si bunicii lor puneau bani de argint sau chiar de aur, pe vremea când circulau astfel de monede în apa cu care se spălau.
         Până în urmă cu câteva decenii bărbatii, dotati cu spirit critic si porniti spre glume rautacioase, obisnuiau ca în noaptea de bobotează să "lege persoane de sens opus", aruncând de la casa unui bărbat până la acea a unei femei văduve sau fete, cenusă, nisip colorat, pleava, rumegus sau fire de fân ori de paie, dând în vileag unele legături intime, sau anticipând casatoriile acestora. Astfel în dimineata de bobotează se făceau glume si comentarii pe seama celor "legati", iar acestia cautau sa afle cine si-a permis astfel de glume, spre a le cere socoteală.

         De Pasti copiii umblau după ouă rosii, sau împistrite, având fiecare câte o sticlută de circa 100 gr. în care puneau apă de colonie amestecată cu apa, iar altii, mai sărmani, apă cu săpun parfumat, apoi legau sticluta la gură cu un petec de pânză albă si cu acest continut stropeau fetele mari si pe membrii familiei pe care o vizitau. În schimbul acestei atentii erau rasplatiti cu câte un ou rosu si uneori cu bani si prăjituri. Ouăle primite le bagau în buzunare sau când primeau mai multe, le puneau într-o batistă legată în patru colturi, apoi le numărau lăudându-se cu ele si cu banii primiti.


Irozii

Reuniune de familie

         Feciorii se întovărăaau câte trei, patru si mergeau să stropeasca, cu parfum, fetele de maritat si dacă la găseau încă în pat râdeau de ele, că sunt lenese. Era mare rusine pentru fetele de măritat să fie găsite încă în pat, de către feciorii veniti la stropit, si din acest motiv se sculau cât mai de dimineată. După ce erau stropite cu parfum cinsteau feciorii cu ouă împistrate, cu băutură si cu prăjituri.
         A treia zi de Pasti, ca o revansă, umblau fetele după oua.

         SIT MALAI

         Tot de Pasti se mai practica si jocul cu ouale si cu banii, adica dădeau cu monede de metal în ou si dacă moneda intra în oul rosu la prima lovitură, cel care a dat cu moneda câstiga oul, iar dacă nu o câstiga cel care a tinut oul. Jocul se continua pâna când moneda intra în ou, de fiecare dată cel care tinea oul putând câstiga mai multe monede.
         În jurul celor care practicau acest joc se aduna multă lume, distrându-se si admirând fie dibăcia celui care dădea cu moneda, fie rezistenta oului, crezându-se că înainte de a fi vopsit a fost pus într-un furnicar si astfel i s-a întărit coaja.
         Cel care oferea oul pentru joc îl tinea în mâna dreaptă, între degetul mare si cel aratator, sau jos pe pământ, iar cel care dădea cu moneda trebuia să stea la o departare egală cu lungimea pantofului, având genunchii drepti si fără a ridica vre-un picior de pe pământ. Jocul se continua si a doua zi, în cimitir.
         Un alt obicei, practicat si azi, este acela de a aduce acasa lumânarea cu care s-a înconjurat biserica în dimineata învierii si de a o aprinde în timpul furtunilor de peste an, crezându-se că prin acest fapt se vor împiedica producerea traznetelor si a altor pagube.
         Tot de Pasti se mai practica un străvechi joc de societate, în aer liber, jucat de tineri. Jocul se numea "sit mălai" si se practica în curtea bisericii. Tehnica jocului era următoarea: perechi de tineri, fete si băieti, se tineau mâini si formau o coloană în fata căreia se aseza un fecior, care începea jocul strigând: "sit mălai că tot te tai". La auzul acestor cuvinte perechea din spatele coloanei se desprindea de mâini si, despartindu-se, fata fugea spre începutul coloanei pe partea în care s-a aflat, iar feciorul de asemenea. pe partea opusa, urmând să întâlneasca fata în fata coloanei si s-o prinda formând iarasi o pereche. Feciorul, car e se afla singur în fata coloanei si începuse jocul, fugea si el dupa fată si dacă reusea s-o prindă forma o pereche si se aseza în fata coloanei, iar fostul partener, ramas fara fata, se aseza în fata lor, rusinat ca pierdut fata si începea un nou joc, strigând: "sit malai ca tot te tai". Dupa pornirea perechii din spatele coloanei încerca să prinda fata înainte de a se întâlni cu partenerul ei. Astfel jocul se continua pâna toate perechile au fugit cel putin odată, apoi se relua pâna când oboseau.
         La acest joc un mare rol îl joaca siretenia fetelor, ele dorind să formeze perechi cu feciorii pe care îi îndrăgesc, sau, ca să-i întărâte, accepta sa fie prinse de alti feciori.
         Cei care privesc jocul fac glume si încurajeaza pe fecior sau pe fată, dupa simpatiile pe care le au, iar unele femei fac si pronosticuri de căsătorii. Când jocul era antrenant se prindeau în el si femei mai tinere si barbati, chiar mai vârstnici, arătând că se simt înca tineri.
         În jurul celor care practicau acest joc, femeile vârstnice aduceau spre vânzare "mied'', o băutură dulce făcută din apă, zahăr si cafea, foarte apreciată în acel timp. (vezi NOTA 2)
         Un alt obicei stravechi, dispărut după primul război mondial, a fost acela cunoscut sub numele de "strâgele sau strâgările", practicat în preajma Sfântului Gheorghe. Tema era umoristică, am putea spune chiar epigramatică si pastorală, cu referire la diverse superstitii. Astfel se sustinea că unele persoane a puterea de a mânca "mana vacilor", adică de a face ca vacile să-si piarda laptele odata cu scoaterea lor la pasune. Aceste persoane erau numite "moroi", dacă erau de sex masculin, si "moroaie", dacă erau de sex feminin, ambele cuvinte constituind o gravă ofensă la adresa celor vizati.
         Pe două dealuri opuse, de obicei pe "Vârful Furnicilor" si pe "Bălanu" se instala în dupamiza ajunului de Sf. Gheorghe, câte o echipă si după ce adunau lemne pentru foc, spre seară se aprindea focul si jurul lui se adunau "strâgele". Acestea începeau prin a bârfi persoanele cu purtări imorale sau stăpânite de viciul betiei ori al zgârceniei. Se striga cu voce tare adresându-se celor de pe dealul opus si întrebându-i dacă au auzit si ei ce a făcut cutare si cutare persoană. Acestia le raspundeau afirmativ si, la rândul lor întrebau daca ceilalti au auzit despre purtarile altor persoane.
         Uneori strigarile erau însotite de cuvinte vulgare si indecente si când erau epuizate întrebările si raspunsurile se luau în discutie "moroii si moroaiele", învinuindu-i că unii locuitori nu-si pot scoate vitele la pascut din cauza moroilor si a moroaieior, care le mănâncă mana, adică laptele.
         Obiceiul acesta avea, în fond, un rol moralizator si se încheia în mod feeric cu aruncarea de pe deal a unei roti de car învelită în paie aprinse.
         Tot la Sf. Gheorghe se mai practica si obiceiul udarii cu apa, domnind credinta ca cel udat va fi sanatos peste an.
         Până în ziua de azi au rămas, din obiceiurile străbune, unele superstitii în legătură cu păstrarea sanatatii si sporul animalelor.
         Asa, bunăoară, când se vând vite unii gospodari taie par din fruntea si de deasupra cozii vitei si-l pastreaza în în grajd, ca să nu moară celelalte vite, ori să nu-si piardă sământa.
         De asemenea, când o vacă fată (naste) în ziua aceia nu se împrumuta nimic din gospodarii, "ca vaca sa nu-si piarda laptele".
         Conform unei vechi practici, laptele muls în primele zile de la vaca ce a fatat se strânge la un loc si se fierbe împreuna, până se încheagă, obtinându-se "jântita". Se cheamă mai multi copii si li se dă sa mănânce împreună, din aceeasi farfurie, apoi se udă cu apă si se umplu vasele din care au mâncat copii, cu apă, ca "laptele să izvorască ca apa", adica să fie vaca lăptoasa.
         Un alt obicei vechi, acum în prag de disparitie, este acela de a se duce sare amestecată cu făină de porumb sau cu tărâte, la biserică în ziua de Sf. Haralambie ca să fie sfintite si apoi a se da vitelor sa le mănânce, ca să fie sănătoase.
         Tot pentru păstrarea sănătătii vitelor se pun la usa grajdurilor, în seara de Sf. Gheorghe, sălcute sau crengi de fag înfrunzite, crezându-se ca în felul acesta vitele vor fi ferite de boli.

         ARMINDENUL.

         Este o traditie păstrată si în aceste locuri ca la data de 1 mai să se arboreze la poarta fiecărei gospodării câte un arbust de fag, înalt de circa 4 m, tăiat din pădure si adus în preziua zilei de 1 mai. Acesta se înfige lânga unul din stâlpii portii si se păstrează până la sfârsitul lunii iulie când cu lemnele din el se coace prima pâine din recolta de grâu a anului în curs. Arbustul acesta se numeste "arminden".
         Numele de arminden e explicat de Nicolae Densuseanu ca fiind format din cuvintele "Armis si denii", probabil cu întelesul de serbările comemorării lui Armis sau Armin, rege sau conducător al geto-dacilor. (vezi NOTA 3)
         Oamenii vârstnici din localitate povestesc că înaintea primului război mondial (1914-1918) în zorii zilei de 1 mai tineretul mergea în grupuri mari la locul numit "Criptă", adică pe dealul de deasupra casei actuale a profesorului Ungur Mircea, unde cântau diverse cântece populare si nationale, faceau glume, beau tuica sau vin, iar de orele 9 coborau îmbrăcati în frunze verzi, cântând de-a lungul ulitelor.
         De obicei mergeau la casa preotului Irimie, care era pe locul actualei case a lui Chis Vasile, si-l felicitau, de ziua lui. În poarta casei era pus un pom de fag - arminden - în care atârnau sticle cu bere colacei si prajituri. Aici se ospatau cu totii si cântau diverse cântece. (vezi NOTA 4)
         Tot până în ziua de azi se mai practică si obiceiul aruncarii cununilor de sânzâiene pe acoperisul casei, în ziua de Sânzâiene, adica în 24 iunie. Obiceiul acesta constă în facerea, pentru fiecare membru din familie, a unei cununi din sânzâiene si din trandafiri, care apoi se aruncă pe acoperisul casei de către fiecare persoană din familie, crezându-se că în felul acesta vor fi apărati de traznete în cursul anului. Dacă una sau mai multe cununi cad de pe acoperis, în momentul când sunt aruncate, se crede că persoana care a aruncat-o va muri în cursul acelui an. La poarta casei se pune o cunună mai mare, ca si casa să fie ferită de "trăznete, furtuni si incendii". (vezi NOTA 5)
         Multe practici si superstitii întrebuintate de strămoasele noastre au dispărut, odată cu ele sau cu urmasele lor. Putine dintre ele au mai dainuit totusi pâna la mijlocul secolului al XX-lea si fiind pe punctul de disparitie consemnăm câteva (dintre ele).
         Femeia în timpul graviditătii trebuia să se ferească de a fura sau de a-si însusi niste lucruri apartinând altora, mai ales poame, chiar dacă i se facea mare poftă, fiindcă un lucru dobândit în acest fel "se va întipări pe corpul copilului". De asemenea era sfătuită să nu privească la un om urât sau cu defectiuni fizice, ori la unele animale "ca sa nu nască un copil schimonosit". Dacă totusi n-a făcut asa i se recomanda sa scuipe si să zica: "ptiu, ptiu pe tine si nu pe copilul meu". Copilul era scăldat într-o albie mică din lemn, lungăreată, căreia i se spunea "ciupă", adică copilul se "ciupăia" (azi se spune că i se face "băită" iar scăldătoarea este construită din tablă sau din material plastic).
         Apa pentru scalda noului născut trebuia să fie proaspătă, scoasă din fântână după răsăritul soarelui si înainte de asfintit. După ce copilul a fost scăldat apa se arunca în fiecare zi în acelasi loc unde sa nu calce nimeni că altfel copilul se îmbolnavea.
         După nastere femeia nu trebuia să iasa din casa timp de sase săptămâni iar cănd se ridica copilul din leagăn, pentru curătenie sau ca să fie hrănit, leagănul nu trebuia să râmână gol ci se punea în el, în locul copilului, un obiect din casă, ca să "nu-i ia locul strigoaiele".
         La copil nu trebuia să privească nimeni cu prea mare atentie ca să nu-l "deoache" iar dacă totusi a privit trebuia să scuipe spre el si să spună: "să nu se deoache".
         După nastere mamei copilului i se aducea mâncare: cafea cu lapte, plăcinte, prăjituri, fripturi ori fructe de bună calitate si la plecare se puneau pe leagănul copilului bani "ca să nu-i ia somnul". Azi se aduc copilului hăinute noi si se pun bani pe leagăn sau, pe pieptul copilului.

         Nu putem avea pretentia că am enumerat si descris toate datinile si obiceiurile din localitate si nici că acestea apartin exclusiv numai acestui loc. Din contra, unele sunt întâlnite si în alte parti, dar în alte variante si cu alte semnificatii. Le-am descris totusi, asa cum s-au păstrat în Halmagiu si cum s-au transmis de la străbuni prin marea fortă a traditiei orale.

         Enumerarea unor superstitii:

         - să nu treci peste gunoiul măturat sau adunat, că nu te însori.
         - să nu pui apă în pahar peste mână, că nu-i bine.
         - să nu omori o broasca fiindcă întarcă vaca.
         - să nu umbli cu un picior încaltat si cu altul descult că moare mamăta. (măta)
         - să versi sarea că va fi sfada (cearta) în casă.
         - sa nu lasi pruncii sa se joace cu foc că se udă noaptea în pat.
         - să nu omori rândunica că-i păcat si poti capăta râie si pistrui.
         - dacă sar scântei din foc în casă e semn că vin musafiri.
         - dacă focul din sobă tiuie e semn că cineva te vorbeste de rau.
         - dacă pui cutitul cu tăisul în sus e semn că urmează sfadă în casă.
         - când pleci undeva la o treabă si-ti iese cineva cu un vas gol ori cu o căruta sau car gol, sau cu un sac gol în cale poti să te întorci înapoi că nu reusesti să faci ceea ce ai vrut.
         - când pleci la târg să vinzi ceva e bine ca cineva din casa să-fi dea niste bani.
         - nu vei reusi unde mergi daca te întorci înapoi din drum, ca sa-ti iei ceva ce ai uitat.
         - daca-ti iese înainte o femeie sau o fată, la fel n-ai noroc.
         - dacă-ti iese înainte un tigan sau un hornar vei reusi.
         - dacă în drumul tău întâlnesti o babă e semn rău si nu nimeresti bine.
         - tot asa dacă îti iese în cale o pisică neagră.
         - când plouă la înmormântare e semn ca mortul a avut o viată plina de tristete.
         - când latra - urlă - câinele cu capul în sus simte primejdie de foc si când urlă tinând capul în jos moare cineva din familie.

   NOTE

         1. I.F.Sulzer. Geschichte des Transalpinichen Dacien. Wien. 1872, tomul Il, pag.405,citat de Horia Barbu Oprisan în"Călusarii" pag.33. Editura pentru literatură.Bucuresti,1969.
         2. Informator Catana Vichentie, învatator si director scolar în pensie (73 ani).
         3. Nicolae Densusianu, Dacia preistorică, Bucuresti, Institutul de arte grafice.Carol Gobel, 1913, pag.745.1019 nota 8. Existenta regelui dac Armis este confirmată de o serie de monede cu efigia lui. Pe ele se află următoarea inscriptie cu litere eline: Armis Basyl. Ar. / mis / Arm. Ag / ector /, Armis / us. Nicolae Densusianu,op. citat pag.758.
         4. Informatia este primită de la: Dragos Ioan-Tovio, în vârstă de 72 ani si de la vad. Buta Maria, în vârstă de 71 ani, în ziua de 24 iunie 1972
         5. Idem.