|
Sub teroarea trupelor maghiare.
Armata romana ocupa Halmagiu: 16.02- 31.03.1919
În 16 Februarie seara, Garda noastra retragându-se spre Brad, trupele maghiare au navalit din mai multe parti în comuna, cu baioneta pe arma, racnind, înjurând si întrebând dupa gardistii si dupa intelectualii români. Era un batalion al Reg. 33 infanterie din Arad, comandat de maiorul Meisi, având un efectiv de vreo 700-800 oameni, cu care ocupa localitatile Ciuciu si Halmagiu. Trupele maghiare si-au instalat comandamentul în Halmagiu, în fostul local al Garzii, asigurându-se, mai apoi, dinspre muntele Gaina prin o companie, înaintata la Halmagel.
Din cele ce s-au petrecut mai departe, reiese ca la 1919 se repeta situatia de la 1848/49: maiorul Meisl si colonelul Hummel de la 1919, împartasind întocmai soartea maiorului Csutak de la 1849, care, pornii tot din Arad si asezându-si general tot în Halmagiu, fusese silit sa marturiseasca la sfârsitul expeditiei ca s-a înselat, crezând ca ocupase Zarandul, bineînteles, dupa ce prefacuse aceasta regiune într-un vast cimitir, dând foc satelor, jefuind si masacrând populatia.
„Valahul e fanatizat împotriva Ungurului”, constata destul de târziu Csutak în raportul sau de la 30 Martie 1849. „În fiecare tufa, pe culmea fiecarui deal, unul sau mai multi Valahi ne pândesc pasii..., iar daca dau peste cete mai mici, le ataca proferând chiote salbatice”, continua el în raportul de la 17 Aprilie, scuzându-si neputinta mai departe, cu aceea, ca este mereu spionat si tradat de localnici, celor de pe munti). (NOTA1) Adevarat: si la 1848, ca si la 1919, Ungurii s-au dedat la jafuri, iar populatia disperata s-a aparat, cum a putut.
Când, la 1919, Consiliul Dirigent a initiat organizarea unui Corp de Voluntari în Zarand pentru desrobirea Crisanei, el copia actiunea Comitetului National de la 1848. Numai cât actiunea româneasca se întemeia acum, nu pe sprijinul neputincioasei si banuitoarei armate austriece, ci pe concursul neprecupetit al victorioasei armate române, care desi imobilizata, un timp, de stipulatiunile contractului de armistitiu, a inspirat populatiei chiar si numai prin prezenta ei, de la început, curaj si încredere în biruinta definitiva. În felul acesta, populatia din Tinutul Halmagiului prin poterele de gardisti si-a batut joc de trupele unguresti, punându-le pe fuga din Halmagiu.
Faptul de a fi organizat la Halmagiu, nu Garzi civile în sensul de politete, - cum se creasera pretutindeni - ; ci un nucleu de Legiune cu scop combativ militar, si de a fi îndemnat populatia sa opuna rezistenta trupelor maghiare, abia de acum îsi arata roadele. Mica noastra trupa, însumând concentrate în Halmagiu elementele cele mai hotarâte din întreaga regiune, de preferinta subofiteri (cari s-au activat apoi în armata sau jandarmerie), trebuia sa se retraga acum spre Brad, unde gasea unitati din armata româna, cât si febrila actiune de constituire a Corpului de Voluntari. Aici, în vederea apropiatei ofensive, era nevoie de informatori pentru frontul de la Halmagiu. Si, cine ar fi putut mai bine sa faca acest serviciu primejdios, decât fostii gardisti, cari primeau orice însarcinare, bucurosi ca-si mai pot revedea si familiile. Astfel, oamenii nostri se gaseau pemanent în patrulare. Urcau muntele peste Bulzesti si coborând pe carari dosite, patrundeau adânc pe teritoriul ocupat de Unguri. Li se atasau si oamenii ramasi si pe acasa, cari tineau armele ascunse în padure, si strânsi în potere, trageau asupra bandelor de Unguri cari umblau la jaf. Patrulele noastre rapeau si excortau la Brad persoane suspecte, la biroul de informatii. Capii acestor patrule eraul plutonierii Eftimie Nicodim din Brusturi, Ilie Paicu si Ioan Zlagnean din Halmagiu, apoi din Halmagel, studentul Laurentiu Popescu, Coroiu, Codreanu, si altii. Stegarul Erem a Cristea din Luncsoara se îmbraca în strae taranesti si mergând cu olarii din Târnavita cu oale la târg la Halmagiu, culegea însusi informatii. Patrulele aceste au capturat odata pe padurarul Menyhart din Halmagiu. Altadata, au atacat în Brusturi o puternica patrula maghiara, care acoperea un transport de fân rechizitionat. Gardistii au deshamat caii batalionului unguresc si urcându-se pe ei, i-au adus la Brad. Dar, cea mai îndrazneata a fost rapirea comerciantului Moskovits din Ciuciu, din mijlocul santinelelor unguresti, la 10 kilometri în interiorul frontului. Ungurii pretuiau la 200-300 numarul gardistilor ce-i hartuiau. Nici nu se temeau Ungurii decât de gardisti, pe cari îi credeau superiori soldatului român, fiind de ai lor, adica proveniti din armata austro-ungara.
În sfârsit aceasta tactica de auto-aparare din partea populatiei si-a avut efectul dorit. Ungurii nu se mai aventurau la jaf si rechizitii prin satele mai îndepartate, si nici chiar prin casele rasletite de centrul garnizoanelor. La 25 Martie, somata de o potera de gardisti, dupa o scurta încaierare, compania din Halmagel cuprinsa de panica, paraseste comuna; iar la 30 Martie, Ungurii parasesc, cu totii, si Halmagiul, pe care armata româna îl ocupa imediat, fara rezistenta.
Atrocitatile Ungurilor în Ciuciu (Vârfurile)
Am aratat în legatura cu martirajul notarului Ionescu (pg. 109) o parte din faptele petrecute la Ciuciu în dupa amiaza zilei de 16 Februarie 1919. Revenim, complectând acum.
Jefuirea casieriei notariale. O banda de soldati, punând baioneta în pieptul notarului, l-au somat sa deschida casa de fier, în care se aflau fondurile celor sase comune apartinatoare notariatului. Apoi soldatii au ridicat banii împartindu-si-i, între cari si treisute mii coroane, rezultati din vânzarea prunelor cooperativei.
Crainic Gheorghe a fost împuscat, ramânând invalid de o mâna. Acesta, mire, se afla cu mireasa la cancelarie, încheind casatoria civila. Refugiindu-se spre casa, Ungurii au tras dupa el, nimerindu-l tocmai când închidea poarta de la curte.
Crainic Pavel I. Ionutu Sarii a fost ars de viu. Era un baetandru de 18 ani. Îl prinsesera în jurul garii si de atunci este disparut fara urma. Un fost functionar al Cailor Ferate afirma ca la acea data soldatii au adus la Gurahont un fecior de la Ciuciu si l-au aruncat de viu în cazanul locomotivei Nr. 25, care avea o gura exceptional de larga si pe care Ungurii au mai folosit-o la încinerarea victimelor schingiuite de moarte în batai.
Eleva Marioara Ionescu internata si maltratata. Era fiica mai mica a notarului Ionescu. Ungurii, interceptând convorbirea telefonica prin care aceasta anunta Garda din Halmagiu, de cele ce se petrec în Ciuciu, au arestat-o si închis-o în trenul blindat, urmând a fi transportata la Seghedin. Reusindu-i sa strecoare un biletel pentru rudele sale din Arad si Budapesta, acestea intervenind prin Generalul francez Vix la guvernul maghiar, dupa amenintarea armatei române ca va executa 20 fete maghiare drept retorziune, a fost eliberata la sase zile si a plecat la Budapesta, unde se refugiase si tatal ei. Zile de groaza a trait dupa aceasta notareasa, deghizata în haine taranesti, ascunzându-se prin sat si apoi la comerciantul ovreu Moskovits Mauriciu, care având un copil ofiter era la adapost de banuieli, pâna ce acesta a fost rapit de o patrula de gardisti.
Balint Gheorghe si Feier Ioan, sub pretextul ca au dat mâna de ajutor gardistilor, au fost excortati la Seghedin si condamnati la moarte, dar au fost eliberati dupa doua luni, de armata franceza. Din lungul lor calvar amintim o scena, caracteristica starii de spirit a soldatilor unguri. Ridicându-i de acasa, le-au spus sa-si ieie bani de drum. Ajung în Arad seara. Tren spre Seghedin nu mai aveau pâna a doua zi. Parasesc apoi gara si intra într-o cârciuma. Soldatii cer banii de la prizonieri si se pun pe chef. Bineînteles, prizonierilor nu le dau nici de mâncare si nici de bautura. Apoi le poruncesc sa joace ca si ursii, asa, cum erau legati cu lantul unul de altul, mâna dreapta de mâna stânga a celuilalt. Si toata noaptea au jucat bietii oameni, spre hazul publicului. Catre dimineata, nimerinu-i politia, a somat pe soldati sa plece la destinatie, punându-le în vedere ca în caz contrar, le confisca prizonierii.
Casa preotului Nicolae Balta a fost jefuita. Preotul Nicolae Balta, aflându-se la biserica, s-a ascuns întâi în sura unui vecin, sub o bute. Soldatii i-au ravasit casa, transformata pe urma în depozit de munitiuni. De catre seara, îmbracându-se în strae zdrentoase taranesti, a luat-o spre Lazuri, unde întâlnindu-se cu învatatorul Toma Crainic tot din Ciuciu si cu înv. Petru Mager din Bodesti (tatal celor patru gardisti), au iesit la munte în padure la Tarnicioara (sub Dobrinu), adapostindu-se în coliba Magerestilor. Simtindu-se urmariti si aici, au trecut muntele în toiul iernii la Vidra si de aici peste Câmpeni, Abrud, la brad. Padurea a fost scutul intelectualilor nostri în aceste vremuri de urgie.
Atrocitatile din Halmagiu
Ungurii au intrat în Halmagiu în 16 Februarie pe la ora patru dupa amiazi. Atrocitatile savârsite în seara si noaptea ce urma, însumeaza, afara de batai si raniri, cinci omoruri, între victime aflându-se si o femeie.
Cotoc Petru din Leasa. Om mai în etate, de 50 ani, privise si el desfasurarea luptei, iar când a vazut ca se apropie Ungurii, s-a refugiat în casa. Soldatii Unguri zarindu-l, s-au luat dupa el si scotându-l afara din locuinta, l-au împuscat, în prezenta familiei, sub pretextul ca a fost gardist. (NOTA1)
Gheorghe Groza din Halmagiu. A facut parte din Legiunea din Halmagiu si a luptat în Ciuciu si pe dealurile de la Leasa. La retragere a fost facut prizonier si împuscat în locul numit „Balteasca”. Parintii l-au adus acasa si înmormântat. (NOTA2)
Golea Medrea din Halmagiu, un flacau cam într-o ureche umblând razna, a fost prins în drum spre Banesti. Un soldat l-a întrebat: „Unde-s gardistii?” –Colo, pe deal.” –arata el. „Da, tu cine esti?” – îl întreba altul. „ Io-s spion.” –raspunde el. Vazându-l ca-i nebun, l-au lasat sa plece. Apoi din gluma un soldat l-a luat la semn, nimerindu-l prin gât. A murit mai târziu din pricina ranii.
Tisca Ioan si Tisca Veselie din Tarmure. Pe când se retrageau de pe front, acestia au fost prinsi, maltratati si apoi împuscati în Halmagiu. Martorul ocular, barbierul Ciungan, povesteste urmatoarele: (NOTA1) „Am iesit din casa si vroiam sa fug catre Halmagel, când deodata am auzit împuscaturi dupa casa lui Mihaiu Costina. Fiindca gloantele suierau prin aier, 1 m-am înapoiat acasa. Am aflat apoi ca doi gardisti, Tisca Ioan si Tisca Veselie, refugiindu-se spre Halmagel, au fost surprinsi de o patrula inamica, care intrase pe la podul Banestilor în Halmagiu, Gardistii s-au ascuns dupa o movilita. Ungurii fiind multi, i-au înconjurat si facut prizonieri. I-au condus apoi în piata, în fata fostului local al garzii, si se pregateau sa-i spânzure. Au cerut un streang de la barbierul Borza. Acesta spunând ca nu are, Ungurii au cautat prin curte, dar n-au aflat decât un lant, ce nu era potrivit pentru executie. Apoi au început sa-i bata cu paturile pustilor, silindu-i sa strige: „Eljen Magyarorszag! (Traiasca Ungaria!)” Într-aceasta a sosit la fata locului judecatorul Moldovanyi, care, desi ungur, a rugat pe soldati sa nu-i spânzure. Un sublocotenent a si promis ca-i va gratia. Atunci soldatii au pretins ca înainte de a-i elibera, sa strige de trei ori: „Eljen Magyarorszag! (Traiasca Ungaria!)”. Dupa aceea i-au închis în grajdul hotelului Rozenczveig. Peste noapte, soldatii beti, care cum veneau, îi bateau, pâna ce le-au zdrobit oasele, apoi catre dimineata i-au scos din grajd si târându-i dupa ei în târgul de vite, i-au împuscat pe amândoi la marginea apei. (NOTA1) De Duminica noaptea si pâna marti dupa amiazi au zacut cadavrele în apa, când Sortoc Lazar, primarul comunei, i-a pus pe o trasura si transportându-i la cimitir, i-a astupat pe amândoi într-o groapa, fara înmormântarea rituala, care nici nu se putea face, dealtcum, caci nu mai era nici un preot pe acasa. Protopopul si totodata parohul Halmagiului, Cornel Lazar, scapase cu viata, furisându-se din curte în curte, pâna ce a ajuns la Poenariu, si de acolo a luat-o spre Brad.
Maria Ciungan, a fost împuscata si jefuita la nunta fiicei sale (NOTA1). Mihai Costina, barbatul victimei declara urmatoarele: „În 16 Februarie 1919 serbam nunta fiicei mele Nina cu Partenie Lupsa. Dupa miezul noptii, au început sa intre în casa câte 2-3 soldati unguri, cerând mâncare si bautura. Le-am dat. Catre 3 ore dupa miezul noptii, au dat busna peste noi vreo 16 soldati. Acestia n-au mâncat si nici n-au baut nimic. Un plutonier a prins vorba cu fratele meu si apoi a început sa culeaga paharele cu vin de pe masa si sa le arunce în el. Fratele meu s-a bagat sub masa ca sa se fereasca de lovituri. Atunci plutonierul a mai aruncat câteva pahare în el, apoi a scos revolverul si a tras doua focuri spre el, acolo sub masa, unde se afla ghemuit. Într-acesta nuntasii speriindu-se, s-au împrastiat. Au mai ramas numai nanasul cu nasa dupa masa, apoi eu si nevasta mea, care ajunsese lânga usa. Atunci plutonierul s-a întors spre usa si a tras cu revolverul în nevasta mea, care s-a prabusit la pamânt, moarta. În momentul acela mai multi soldati s-au arucnat asupra ei si desfacându-i camasa la sân, au scos de acolo carte în care se aflau banii miresei în bancnote, vreo 5000 coroane. Luând banii, soldati au fugit cu toti. Dupa aceasta nu s-au mai aratat Unguri. A doua zi a venit la mine plutonierul însotit de doi soldati, trimisi fiind de comandantul lor care locuia în hotel, spunând ca a venit sa se roage de iertare. Eu i-am zis: „Iertat sa fii, ca mortul tot nu mai învie!” Mi-au spsu ca banii mi se vor restitui, dar nu s-a mai prezentat nimeni nici cu banii, nici sa ancheteze cazul. Tot atunci, în 17 Februarie, a venit la mine si farmacistul Hanzeros sa ma mângâie, zicând ca îmi da el bani de înmormântare, dar eu i-am spus ca nu-mi trebuie. Deoarece preotii români erau refugiati, farmacistul mi-a propus, sa fac înmormântarea cu dascalul lor cel unguresc, adica acela sa cânte ungureste. Eu nu m-am învoit la aceasta si am înmormântat-o fara popa. Înmormântarea cu preotul am facut-o dupa sosirea armatei române, în duminica Floriilor.” (NOTA1)
Spargerea si profanarea bisericii din Halmagiu
A doua zi dimineata, în 17 Februarie, un grup de cinci soldati au mers la biserica ortodoxa. Gasind usa încuiata, au început sa împuste în tarani. Sfarmându-se tâtânile, parte intrând în lemn, soldatii au doborât usa si au patruns în biserica. Vazând aceasta vecinii au alergat la epitropul Ioan Turuc care fiind si scriitor la primarie, mai putea sa stea de fata cu Ungurii. Epitropul reclamând cazul comandamentului, a fost trimis locotenentul Tesits (un sârb din Arad) sa vaza ce-i. Mergând împreuna locot. Tesits si cu epitropul Ioan Turuc la biserica au gasit soldatii înca în biserica. Masa epitropiei era rasturnata în mijlocul bisericii, având pupitrele deschise, cum cautaseara dupa bani. În masa fusesera numai sume neînsemnate. Soldatii cotrobaiau acum prin altar dupa obiectele de pret. Unul se îmbracase în odajdiile diaconului Joldea. Potirul era turtit, dovada ca îl trântisera la pardoseala, si acum se spurcasera în el. Locot. Tesists îi someaza sa paraseasca biserica, dar soldatii nu se prea intimideaza de porunca superiorului, si parasesc biserica mârâind. Dupa aceasta locot. Testist n-a mai fost vazut prin Halmagiu. Consternat de demoralizarea trupei, temându-se, poate , si de razbunarea soldatilor, probabil si-a mijlocit un concediu. (NOTA1)
Din ce elemente se compunea armata republicana
Deslegata de juramânt, armata austro-ungara se desfiintase înca de la începutul revolutiei. Ofiterii si subofiterii reangajati, adica militarii de profesiune, cei de provenienta nemaghiara, cu foate putine exceptii, s-au atasat Consiliilor Nationale, intrând în Garzile acestora. De stiut, ca majoritatea ofiterilor activi era de origine germana si multi dintre acestia au ramas pe loc în garnizoanele lor, la dispozitia Consiliului National maghiar, îndurând apoi grave deceptii din pricina bolsevizarii armatei maghiare. Nu este mai putin adevarat, ca ofiterii activi, ba chiar si rezerviti, de origine germana, din Ardeal, au intrat în formatiunile românesti. Asa, si în Corpul Voluntarilor Horia am avut câtiva bravi ofiteri sasi.
Astfel, ungurii si-au format armata republicana, oprind în garnizoanele de pe teritoriul ce le mai sta la dispozitie pe ofiterii si reangajatii unguri, germani si ovrei, platindu-le înainte solda avuta pe front. Cât priveste trupa, aceasta era mercenara. Pe lânga hrana si îmbracaminte i se platea unui soldat simplu câte 750 coroane lunar. În Reg. 33 int. Din Arad, având acesta teritoriul de recuperare în majoritate covârsitoare românesc, se angajeaza mai mult oameni fara capatâiu, cu gândul sa se îmbogateasca din jefuirea satelor românesti. Din motive mai mult politice Ungurii ar fi dorit sa aiba si Români în rândurile lor. Si, fiindca acestia refuzau sa se anunte benevol, în trecerea lor prin satele românesti prindeau si târau cu dânsii pe cine apucau. Ajunsi în Halmagiu, din primele zile, mai multi Români din armata ungureasca s-au interesat pe la taranii nostri, ca pe unde ar putea sa fuga mai usor, plângându-se ca au fost adusi cu sila.
Dealtcum barbatii de stat unguri se pricepeau de minune sa manevreze culisele. Dânsii sustineau ca în virtutea armistitiului, sunt în drept a-si administra tara în vechile granite, pâna la hotarârea conferintei de pace, câstigându-si pentru aceasta si consimtamântul tacit al unor ofiteri francezi. Numai cât acea tara, în plina disolutie morala nu le mai putea furniza autoritatea necesara.
Reg. 33 inf. fuge din Halmagiu
În armata mercenara nu putea fi vorba de disciplina. Ofiterii nu mai pot stapâni trupa si populatia este expusa la atacurile bandelor înarmate.
Ajungând în Halmagiu, dupa ce s-au asigurat împotriva gardistilor, pe cari îi banuiau în fiecare colt de padure sau tufis; soldati, cari nu erau de serviciu, porneau pe sate dupa jaf. N-a scapat nici o casa necalcata si nebatjocorita. Aruncau grenade si împuscau dupa vite, vânându-le pentru carne. Daca nu puteau stoarce bani, luau oua, pui, haine si seara se întorceau încarcati cu prada la Halmagiu.
În Tohesti, aflând ca Silviu Suba, un luminat taran stiutor de carte, a plecat cu gardistii la Brad; soldatii dupa ce i-au aprins casa, grajdurile si camara cu recolta, i-au maltratat sotia. În tipetele familiei speriate, soldatii au împuscat o vaca si un porc, ce le scapasera dinainte.
De felul cum storceau soldatii banii de la populatie, lasam sa vorbeasca fruntasul taran, fost multa vreme primar, Gheorghe Veselie din Tarmure: „Într-o dimineata intra în casa doi soldati înarmati. Eram numai cu nevasta, singuri. Îmi poruncesc sa merg cu ei la Halmagiu, Eu îi rog sa-mi deie pace, ca n-am facut nimica, Atunci încep sa ma loveasca cu patul pustilor. Nevasta începe sa plânga. O iau si pe ea la bataie. La urma ies afara înaintea lor. Când iesim pe poarta si ajungem în ulita, îi rog din nou sa-mi deie pace si sa duca boii, vacile, si tot ce am. Atunci ei imi spun, ca numai bani le trebuie. I-am întrebat câti bani, ei raspund, ca toti banii ce-i am. Am trimis nevasta la fratele meu, sa aduca toti banii ce-i are el. Mi-a adus doua mii si 40 coroane si dupa ce le-am dat banii, m-au lasat în pace. Eu înca aveam bani, dar erau ascunsi în grajd si ma temeam sa intru cu soldatii în grajd, ca ma omoara „. (NOTA1)
Total devastata a fost si gospodaria preotului Ioan Nicula din Halmagel, al carui fiu, elev plutonierul Mihai Nicula, fusese comandantul Garzilor rurale din circumscriptia Halmagelului. Batrânul preot a reusit sa se salveze în ultimul momnet, refugiindu-se spre Baia de Cris. A ramas acasa numai preoteasa, care a fost maltratata si batuta pâna ce a cazut în nesimtire, ca sa spuna unde se afla popa. Ungurii au dus vitele: boi, vaci, porci, galite, apoi toata provizia de cereale si hainele din casa, pânzeturi si tot ce putea fi miscat. Au jefuit si casa învatatorului Ioan Valea, desi acesta era invalid de razboiu, cu un picior amputat. Tot asa a patit preotul din Tisa, Sinesie Serban, care înca s-a refugiat la Baia de Cris. Devastata complect a fost si casa preotului Ioan Coroiu din Lazuri. Preotul Laurentiu Iuga din Magulicea, si-a rascumparat mereu viata cu daruri, pâna ce si-a dat tot ce a avut în casa.
Soldatii îsi manifestau vitejia numai fata de populatia nearmata, fara a-si risca câtusi de putin viata. Catre sfârsitul lunii februarie, satui de jaf – mirosisera poate si miscare pe front -,Ungurii s-au hotarât sa paraseasca Halmagiul, Ofiterii nemai putându-i retinea, au plecat spre Arad.
Când era sa se învagoneze în gara din Halmagiu, o banda s-a întors în comuna sa mai apuce câte ceva. Comandantul lor, capitanul Meist, s-a luat dupa ei si cautând pe Ioan Turuc, care gira afacerile comunei, l-a sfatuit sa formeze imediat o Garda si sa puna mâna pe soldatii cari ar mai îndrazni sa se întoarca pentru jafuri. Nu i-a dat însa arme.
Honvezii din Giula si Seghedin
Linia demarcationala de la Halmagiu a fost ocupata acum de honvezi. Un batalion din Reg. 2 honvezi din Giula si un tren blindat a fost cantonat în Halmagiu, vând un detasament si în Ciuciu, iar o companie din Reg. 3 honvezi, în Halmagel. Comanda o avea locotenent colonelul Iuliu Hummel.
Aceleasi jafuri si aceeasi teroare, de la început. Preotii si învatatorii travestiti în haine taranesti, cu tot timpul de iarna, stau ascunsi prin paduri, acei cari n-au trecut muntele la Vidra si de acolo prin Câmpeni, Abrud, la Brad.
Sub pretextul ca cerceteaza dupa cei ce au facut parte din Garda, Ungurii umbla din sat în sat, jefuind si schingiuind în batai pe cine apuca. Familiile intelectualilor refugiati din Halmagiu sunt atacate noaptea de soldati beti. Pentru a se pune la adapost, acestea mijlocesc sa aiba încurtirati ofiteri.
Si în batalionul de honvezi sunt câtiva reangajati români. Desi amenintati si supravegheati continuu de camarazii lor, plutonierul Gheorghe Mosut si Gh. Clonda, trecuti mai târziu în armata româna, au aparat cât au putut populatia.
Oribila schingiuire si ucidere a lui Ioan Luciu din Leasa la 3 Martie. O patrula de honvezi umblând de capul lor, au tabarât noaptea în casa lui Nicolae Luciu din Leasa. Dupa ce au batut pe batrâni, au târât cu dânsii pe feciorul lor, Ioan, de 26 ani. Pe cale, batându-l când acesta a început sa tipe de durere, Ungurii i-au rupt limba, apoi i-au smuls mâinile din corp si pe urma l-au împuscat pe tarmul Crisului, ca la 300 pasi de casa. A doua zi dimineata a fost gasit de un vecin, oribil mutilat. Pe locul supliciului, parintii i-au ridicat ulterior o cruce de piatra, ce se poate vedea din tren, când treci podul de la Leasa, pe malul drept al Crisului. Cazul a fost deferit curtii martiale, iar actul de investigatie adresat judecatoriei din Halmagiu, a cazut în mânile noastre. Pentru a demonstra cinismul cu care se apara inculpatul, traducem pasagiile ce cuprind depozitiile acestuia.
„Curtea martiala din Seghedin C. M. 202 1919. Cauza penala a gardistului (nemzetor) Palinkas Mihaiu.
Catre Judecatoria de ocol din Halmagiu.
Seghedin, 19 martie,1919.
Împotriva gardistului Palinkas, apartinator garzii nationale a caii ferate din Halmagiu, este în curgere instructie penala si tinut în arest preventiv, pentru ca a ucis în ziua de 3 Martie a. c. Pe gardistul român Ioan Luciu din Leasa.
Acuzatul cu privire la aceasta declara urmatoarele : ” În ziua de 3 Martie a. c. O patrula a garzii maghiare a excortat din Leasa la Halmagiu trei gardisti români, cari dupa ce li s-a luat interogatoriul au fost pusi în libertate, desi declarasera ca si ei au luat parte la atacul trenului blindat între comunele Halmagiu si Ciuciu, în ziua de 16 Februarie a. c..
Inculpatul indignat de aceasta fapta, si-a propus ca drept razbunare sa sicaneze pe cei trei gardisti români, în felul ca în fiecare seara va merge în Leasa si excortându-i la Halmagiu, îi va tinea sechestrati pâna dimineata, când le va da drumul. În ziua de 3 Martie, inculpatul împreuna cu gardistul Racz Elek s-au dus la Kurilla Ludovic, cantonierul caii ferate din Halmagiu, care stia unde locuiesc cei trei gardisti.
În aceeasi seara, cantonierul Kurilla a condus pe inculpatul si pe Racz pâna la casa lui Nicolae Luciu în Leasa si lasându-i acolo s-a întors la canton. Racz a ramas în curte, iar acuzatul fortând usa, a intrat în locuinta, somând pe cei din casa sa se scoale si sa aprinda lampa.
Dupa aceasta inculpatul a somat pe Nicolae Luciu sa predeie pe cei doi fii ai sai cari au facut parte din garda româneasca. Acesta s-a împotrivit, când însa inculpatul i-a aplicat câteva lovituri, a aratat locul unde erau copiii. Inculaptul a ridicat pe Ioan Luciu si l-a luat spre Halmagiu. Pe drum, Ioan Luciu, într-un moment dat, s-a oprit, apucând arma inculpatului. La aceasta inculpatul a descarcat arma, care a nimerit pe Ioan Luciu. Inculpatul, în enervarea sa a mai descarcat de doua ori arma asupra lui Ioan Luciu, pe care l-a lasat acolo, la o departare de vreo 390 metri de casa.
În ziua urmatoare, adica în 4 Martie a. c. Luciu Gheorghe, locuitor în Leasa, unchiul victimei, în zorii zilei, a descoperit cadavrul, înstiintând despre aceasta pe sotia lui Nicolae Luciu, mama victimei.
Sotia lui Nicolae Luciu afirma ca sotul sau împreuna cu copilul mai tânar, în ziua înmormântarii s-a îndepartat în loc necunoscut.
Va recerc, ca în baza celor de mai sus, sa ascultati sub prestare de juramânt pe martorii, sotia lui Nicolae Luciu si pe Gheorghe Luciu si în cazul când nu exista motive de vinovatie, procesul verbal sa se înainteze cu posibila urgenta, considerând ca inculpatul se gaseste în arest preventiv”.
Partea a doua a scriptului cuprinde întrebarile la cari avea sa raspunda martorii, în asa fel ticluite, ca sa scoala nevinovatia criminalului.
Cazul acesta ne dovedeste pe deplin halul de decadere morala al armatei regulate maghiare, care acum prezinta aspectul unei sinistre adunaturi de banditi, pe care corpul ofiteresc nu o mai poate tinea în disciplina. Nationalitatile aveau acelasi drept de a se organiza în consilii si a sustine garzi, ca si poporul maghiar. O întelesese oare aceasta comandantul maghiar când eliberase pe cei trei gardisti, ori ca nu voia numai sa-si asume raspunderea, bucurându-se ca soldatii executa ce dânsul nu o putea ordona oficial? De altcum atacurile imputate, le întreprinsese legiunea din Halmagiu, nu garzile rurale, cari îndeplineau rolul de politie numai.
Incursia gardistilor în Halmagel la 5 Martie
Pentru a nelinsti pe Unguri si a câstiga informatii asupra noilor unitati, o ceata din gardistii legiunii noastre a pornit spre Halmagiu si coborând de pe muntele Gaina, au patruns în Halmagel, în ziua de 5 Martie. Au prins doi padurari si i-au adus la Brad, predându-i biroului de informatii.
Procesul verbal adresat de Unguri cu acest prilej ne destainuieste si unele date asupra situatiei trupelor inamice din Halmagiu. Îl reproducem în traducere româneasca.
„Copie. Reg. 2 honveyi, comp. 9 Nr. 5/1919. Proces verbal adresat lui Ioan Glogor, locuitor în Halmagel, nascut în 1879, Nr. Casei 10. Prezenti: locot. Horvath Pal; sergent Hanecker Zsigmond, contingentul 1898/16; fruntas Stupeckz Ianos, cont. 1897 15; fruntas Galbazs Ianos, cont. 1897/15. Conform depozitiilor susnumitului locuitor din Halmagel, acesta a vazut 2 gardisti români târând pe Arszenz Ilies si Menyha N, padurarii comunei Halmagiu. Îndaratul celor doi gardisti mergea un pluton de vreo 25 gardisti. Numitul s-a întâlnit cu acestia pe dealul dintre Halmagel – comuna si crângul Banesti. N-a cunoscut pe nici unul. Gardistii l-au întrebat ca n-a vazut soldati unguri. El a raspuns ca trupa maghiara se afla în Halmagiu. Procesul verbal, dupa cetire, s-a închis si subscris. Halmagiu, 5 Martie,1919 (urmeaza iscaliturile). Catre Comanda Batalionului al III lea în Halmagiu. Detasamentul M2. Sosit. 2 Martie,1919, Nr. 364 sgt. II înaintez Ll. Col. Iuliu Hammel m- p. Catre Comandantul diviziei a 23 a. maghiara, în Arad. Pentru autenticitatea copiei, capitanul Pinter, m- p.”.
Bosevizarea oficiala a armatei maghiare
În 21 Martie contele Karolyi, presedintele republicei, publica un manifest, prin care anunta ca se retrage de la cârma si preda puterea proletariatului popoarelor Ungariei. Atunci ia nastere republica comunista a guvernului Gaebai – bela Kun. În linia acestor idei a fost reformata si armata, bine înteles cu aceleasi elemente.
Pentru înfaptuirea acestei reforme, în 22 Martie a sosit la Halmagiu comisarul comunist Kappner, un fost plutonier, de origine ovreu din Arad. Acesta a poruncit sa se adune toti soldatii pe piata, unde cânta muzica militara. S-a urcat apoi pe masa, vorbind despre noua armata în care nu mai exista poruncitori despotici, caci de aci înainte, ofiteri si trupa, cu totii sunt tovarasi egali. A agitat împotriva României oligarhice, spunând ca si la Halmagiu va sosi armata multa, care va zdrobi trupele românesti.
Corpul ofiteresc, între cari multi tineri proaspat iesiti din academiile militare, ce îndurase si pâna aci grave deziluzii; fu acum cuprins de panica. Soldatii si-au format sfaturi, ofiterii au fost despoiati de insignii.
Mai nostima era situatia ofiterului fata de ordonanta. Ordonanta ofiterului la familia protopopului Lazar, întors dintr-o incursie de jaf, adusese între alte bunatati si o pulpa dintr-un porc ce-l împuscasera si împartisera între dânsii mai multi tovarasi. Ajuns acasa, cheama pe fiica protopopului (refugiat), azi dna Ana Guiu, si aruncându-i pe masa carnea, îi porunceste acesteia sa bage bine seama sa i-o friga bine. Apoi, s-a trântit plin de noroiu în patul ofiterului.
Dupa un pui de somn, sculându-se, a încaltat cizmele ofiterului, s-a dichisit si pudrat tot din lucrurile ofiterului. S-a ispatat bine si a plecat la sfat. De aci încolo, pentru orice mic serviciu prestat ofiterului, cerea plata.
O scrisoare (NOTA1) adresata iubitei sale de pe frontul de la Halmagiu, de catre un subofiter, Farekas, la 23 Martie, arunca lumina asupra mentalitatii trupelor unguresti de atunci. Spicuim câteva fraze, traducându-le din ungureste.
„... Draga Illonka, pe aici e noutatea ca Frantuzii evacueaza Ungaria, nu-i asa, placuta veste? Si mai este si alta, asa am auzit azi noapte ca înaintam, nici asta n-ar fi rau, dar nu cred, caci vestile umbla în fel si chip si dupa cât cunosc eu pe Români, ei nu îndraznesc sa se miste stiind ca au în fata pe 2 honvezi, toti baieti strami si nicidecât „nusiya” regimente, de pilda alaltaieri s-a vestit ca România ne-a declarat razboiu, si ne-am dus la o casa, iar baietii au adus o timbala si poti sa-ti închipui ce petrecere a fost toata noaptea, când ne vom duce o aruncam în strada (timbala), ca pe aici asa stau lucrurile si toate-s fara cap, acuma si eu am început sa trag chiulul. Ma aflu la postul principal afara, nici aici nu-i rau, numai pentru bietii soldati, ca a nins astanoapte, adevarat ca eu nu sufar acuma, dar si eu am fost odata în soartea lor, plane în lumea aceea, ca acuma nici pe jumatate nu-i ce a fost odinioara, atunci am fost ca si câinii, dar acum vorbeste om cu om, ba înca mai mult ne umbla noua gura fata de ofiteri.Erc”.
La 25 Martie gardistii alunga compania ungureasca din Halmagiu
Acei gardisti cari nu se refugiasera la Brad, stau mai bine de cinci saptamâni ascunsi prin padurile din hotarul comunei Halmagel, ce coboara de pe muntele Gaina. Ziua pândesc calea soldatilor unguri ce umbla a jefui si trag dupa ei. Coboara din când în când în sat, noaptea, dupa merinde si ca sa se informeze. Decâteori sunt trimisi în patrulare gardistii aflatori în Brad, acestia îi iau în primire si-i întovarasesc în împlinirea misiunii lor. Amarâti peste masura de barbariile comise de Unguri si desnadajduiti ca armata româna nu mai înainteaza, se hotarasc sa alunge ei pe Unguri cu propriile puteri. Compania din Halmagel numara vreo 150 oameni, iar dânsii puteau pune în batae 15-20 pusti, cu putina munitie. Aveau si câteva grenade de mâna. Se ivi si momentul potrivit.
La 25 Martie comandantul Diviziei 2 Vânatori din Brad fiind informat ca trupele maghiare au primit ordin sa atace, a luat masuri în consecinta, organizându-se prima linie de aparare pe la Baia de Cris. Tot ca urmare a acestor masuri, seful Biroului de Informatii al Corpului Vol. Horia, preotul Pompiliu Piso, cheama la sine pe plutonierul Eftimie Nicodin ( originar din Brusturi Halmagiu), punându-i în vedere sa compuna o patrula dintre fostii gardisti din Halmagiu, cu care sa plece în regiunea Halmagiului, ca sa culeaga informatiuni, insistând totodata sa-i aduca neconditionat si un ungur viu.
În 24 martie patrula porni din Brad, si se întâlneste a doua zi cu gardistii din Halmagel, cari tocmai se sfatuiau cum sa alunge pe Unguri. Halmagelul se compune din mai multe crânguri cu casele rasfirate îndeosebi pe dealuri pâna sub muntele Gaina, iar Ungurii cantonau la primarie si scoala, jos în vale, la extremitatea vestica a comunei. Fac ei planul de batae, erau acum aproape 30 pusti, dar înainte de a porni la actiune, gasesc de cuviinta sa-l aresteze pe comandantul Ungurilor, în forma unui ultimat, somându-l sa paraseasca comuna. Ultimatul se redacteaza în casa lui Codrean Petru I. Tolomei de catre gardistul Codrean Ioan, care stia si putina carte ungureasca. Spunea ca aici e tara româneasca, Ungurii sa înceteze cu nelegiuirile si sa plece în tara lor. (Tot asa graia din Buces la 1849 tribunul Ioan Buteanu catre maiorul Csutak, comandantul trupelor maghiare, la Halmagu, însa într-o dialectica stiintifica),
Pentru înmanuarea scrisorii a fost gasit Colf Petru I. Nistor, care om pasnic fiind si fruntas în comuna, avea intrare la comandamentul unguresc în chestii administrative. Codrean Ioan (dupa ce nu uitase sa strige de pe un deal tatalui sau sa-i aduca merinde pentru cale lunga, o desaga cu pâini) se tie la distanta în urma curierului, ca sa observe efectul ultimatului. Colf Petru intra la comandament. Dupa ce citeste scrisoarea, capitanul îl întreaba, daca sunt multi gardisti. „Câta frunza si iarba”, -raspunde acesta.
Capitanul suna alarma si trimite o patrula spre crângul Golesti. Gardistii observa miscarea. Se posteaza la locuri potrivite, întelegându-se sa traga repede la început, ca sa apara multi, si din când în când câte o grenada, ca sa se vada ca au si artilerie. Când se zaresc întâiele figuri, gardistii deschid focul. Un soldat ungur cade. Împusca si Ungurii, apoi încep a se retrage. Mai cade o figura. Auzind împuscaturile de arme si grenade, Ungurii o rup la fuga spre Halmagiu. Nu mai cauta podul, ci trec prin vale, aruncând armele în apa. Câtiva, ascunsi în subsolul ferastraului, trimit vorba Românilor prin locuitorul Iliesie Todor I. Nicolae, ca ei sunt fara arme si vreau sa se predeie. Gardistii au primit acest mesaj, însa temându-se de vreo cursa si ne mai având munitie suficienta, s-au multumit cu rezultatul obtinut. Ungurii au parasit cu aceasta data definitiv Halmagelul.
În Jurnalul ( manunscris, pg. 14) Reg. Horia. Azi Reg. 86 Infanterie, Oradea, acest eveniment este înregistrat astfel:
„Ungurii din Halmagel înspaimântati de operatia neasteptata a unei patrule ( dupa credinta lor o patrula din cei 200-300 gardisti refugiati prin padurile din hotarul comunelor Halmagel si Brusturi) au parasit Halmagelul si s-au asezat iar în Halmagiu. Capitanul Lacyhegyi nici nu a mai asteptat sa-i aduca ordonanta calul, ci a fugit prin vale, cufundându-se pâna la brâu, exemplul lui l-au urmat si ceilalti ofiteri. Ungurii au amenintat pe locuitorii din Halmagel, ca le vor aprinde satul, ca rasplata pentru cei doi raniti, ce i-au avut ocazia atacului din partea patrulei de gardisti”.
Gardistii continua incursiunile în Brusturi si Ciuciu
Ocolind pe sub muntele Rotundu, a doua zi Eftimie Nicodim coboara cu patrula în satul sau, la Brusturi. Aci gaseste o patrula ungureasca cu o trasura a batalionului din Halmagiu, rechizitionând fân. Nicodim si cu tovarasii lui îi iau la tinta de pe un deal. Ungurii lasa trasura si fug spre Halmagiu. Gardistii desprind caii si-i expediaza la Brad.
Misiunea lor era sa aduca Biroului de Informatii un Ungur din regiunea Halmagiului. Cel mai potrivit li se parea comerciantul ovreu Moskovits Mauriciu din Ciuciu. Moskovils sta în centrul comunei, pe sosea, lânga podul de peste Valea ce vine de la Lazuri. Moskovits are telefon. Are un copil ofiter în relatii de prietenie cu ofiterii batalionului unguresc. Pe la cârciuma si pravalia lui Moskovils se întorc soldatii si ofiterii.
Dar, comuna Ciuciu este situata la 10 km Vest de Halmagiu, în interiorul frontului si are legatura de sosea, spre Nord cu trupele maghiare de la Cristior – Dealul Mare. Nicodim îsi alege numai patru tovarasi, trece dealul în Valea Lazurilor si coborând tot pe apa, sub scutul salciilor si ai arinilor, si în noaptea de 29 spre 30 Martie, la ora trei dupa miezul noptii, ajunge la destinatie, fara a fi observat. Gardistii bat la usa si someaza ungureste pe Moskovils, sa le deschida usa. Apoi îi poruncesc sa se îmbrace repede si sa-i urmeze. Mai scot din grajd o vaca cu lapte si fac calea întoarsa spre Brad. Au fost alarmate si îndrumate patrule calarete în urmarirea gardistilor, dar, Ungurii, cuprinsi de panica, neîndraznind sa se îndeparteze din comuna, urmarirea a ramas fara rezultat.
( „Temea”, cum era cunoscut în satul lui, Eftimie Nicodim, întrecuse pe strabunicul sau, poreclit Coltu, capitanul din Brusturi în revolutia de la 1848, care într-o situatie similara a împuscat în Lazuri pe un spion al Ungurilor de la Dealul Mare. ( Cf. Vol. II. Al Mon. T. H., pg. 149). Traind intens un razboi de aproape cinci ani, sarmanul Temea nu s-a mai putut încadra într-o viata normala, si a murit în spitalul din Oradea prin anii 1926, în urma unor boale contractate pe front).
30 Martie: blindatul lovit de artileria româna
Daca infanteria maghiara s-a multumit tot timpul sa se asigure în Halmagiu, marginindu-se la jefuirea satelor din interiorul liniei demarcationale; trenul blindat facea dese înaintari pâna pe la Vata, tragând cu tunurile asupra satelor. Trageau si dupa oameni, pe câmp, pe sosea. Pâna la aceasta data, armata româna s-a tinut în stricta pasivitate si n-a raspuns la provocarile unguresti, pe lânga toate solicitarile refugiatilor, cari zilnic asaltau comandamentul din Brad, cerând înaintarea si eliberarea populatiei de sub teroarea bandelor jefuitoare. Pentru a convinge si pe Aliati de veracitatea reclamatiunilor, prin mijlocirea Consiliului Dirigent, a fost trimisa la Brad o comisie, în care se afla si un înalt ofiter francez. Aceasta examinând situatia la fata locului, a constatat adevarul; însa linia demarcationala trebuia respectata.
Ungurii-trupa-explica pasivitatea armatei române, drept slabiciune, ceea ce îi îndemna si mai mult la îndrazneala. Ofiterilor-cari trebuie sa fi stiut adevarul-le convenea aceasta situatie, temându-se ca soldatii cunoscând realitatea, vor dezerta de pe front. Ceea ce s-a întâmplat.
În 30 Martie blindatul înaintase iarasi pâna la Vata si tragea asupra comunei Târnava, ocupata de Români. O baterie mascata lânga sosea, în fata comunei, a primit ordin sa raspunda. Întâia împuscatura ce a tras armata româna pe Valea Crisului Alb dupa o expectativa de 34 zile, s-a întâmplat în 30 Martie 1919 pe la orele 3 dupa amiazi. Tunul fiind bine mânuit de brigadierul Brâncus, proiectilul a lovit în plin. O izbitura bine calculata si plina de mânie. Fara sa mai riposteze, blindatul luându-si plina viteza, s-a întors la Halmagiu, bagând panica în trupele maghiare.
În 31 Martie dimineata, honvezii fug din Halmagiu, planuind masacrarea populatiei
Alarmându-se întreaga garnizoana, s-a convocat sfatul soldatilor, ne povesteste plutonierul Gh. Mosut, care înca a luat parte la acea consfatuire. Se ridica voci împotriva comisarului, pe care îl acuza ca ia tras pe sfoara când le-a spus ca se vor trimite ajutoare. Bineînteles, aceasta nu era de fata. În sfârsit soldatii au hotarât sa paraseasca frontul si au discutat apoi modalitatile de evacuare a tinutului de tot avutul miscarilor, asa cum dânsii mai vazusera ca se obisnuieste la retragerea de pe front. Au hotarât sa se împarta în cete. Sa rechizitioneze trasuri, pe cari sa încarce lucrurile de valoare de prin case. Sa strânga vitele si sa le duca cu dânsii. Sa ieie ostateci. În vederea, ca fiecare soldat s-ar putea îmbogati, idea a fost primita cu multa însufletire. Ofiterii au trebuit sa se supuna hotarârii majoritatii.
Reangajatii români întrezarind primejdia la care este expusa populatia, au emis alta parere. Au tras atentiunea camarazilor lor asupra faptului, ca plecând desbinati în cete si pe jos, armata româna i-ar putea usor ajunge si captura. Ba i-ar putea macelari si populatia în disperarea ei. Deci, mai bine ar fi sa ieie trenul, si sa plece toti deodata. Sinistra perspectiva le-a mai potolit setea de jaf, se facuse si noapte si în nesiguranta întunericului, spiritele se deceptionara tot mai mult. Cum erau desfiintate si sentinelele, se puteau astepta ca în fiecare moment sa cada asupra lor armata româna.
Plutonierul Mosut care conducea popota, avea mai multe butoaie cu vin. A propus sa se destupe butoaiele. Soldatii toata noaptea au chefuit si când se facea de ziua, obositi de betie si nesomn, nimeni nu mai avea placerea sa plece pe jos. Au plecat cu toti la gara si de aci cu trenul spre Arad.
Înca decuseara ofiterii destainuisera familiilor românesti, la cari se aflau în gazda, infernalul plan al soldatilor, si pentru a dobândi îndurare pe seama familiilor unguresti din Halmagiu, în cazul înaintarii Românilor, acestia li s-au oferit de protectori. Iar, ca sa puna la adapost fetele si femeile tinere de atacurile nocturne ale soldatilor, ofiterii le-au strecorat pe întuneric, pe sub mantaua, una câte una, la casa farmacistului ungur. La farmacistul Hanzeros au petrecut aceasta noapte de groaza sotia protopopului Cornel Lazar cu cele doua fete ale sale si sotia advocatului dr. Ioan Robu cu copiii.
Comandantul batalionului anuntase telegrafic diviziei cazul de dezertare si comandamentul din Arad a dispus trimiterea altor unitati la Halmagiu. Subzista acum temerea, ca trupele ce înainteaza sa ocupe pozitiile parasite, vor deschide foc asupra dezertorilor. Seful garii din Ineu, avizat despre aceasta, a facut ca trenurile sa se încruciseze în plina viteza, asa ca rusinea a putut fi evitata. Locotenent-colonelul Hummel si-a condus banda pâna la Aletea ( Elek). Aici, distribuindu-le bilete de lasare la vatra, soldatii s-au împrastiat care încotro. (NOTA1)
Tot în 31 Martie: Colonelul Rasoviceanu ocupa Halmagiul
Informat imediat de cele petrecute, colonelul Rasoviceanu Gheorghe comandantul Reg. 9 Vânatori, în zorii zilei, pleaca din Baia de Cris cu automobilil spre Halmagiu, în exploaare. Gaseste într-adevar Halmagiul evacuat.
Curajosul ofiter, nu se opri în comuna, ci o lua înainte pe soseaua nationala, iar de la întretaierea acesteia, în Ciuciu, cu soseaua ce coboara de la Dealul Mare, vireaza la stânga spre gara. Iesind de dupa cotitura drumului ce da în gara, de la o distanta de 50 pasi, surprinde blindatul unguresc stationând pe linie. La vederea unui ofiter superior român, Ungurii îsi pierd prezenta de spirit, încât nu pot sa traga. Pâna sa-si revina în fire, automobilul pus în contramiscare, dispare dupa muchea dealului.
Întors repede la Baia de Cris, colonelul Rasoviceanu pune în mars fortat Regimentul 9 Vânatori si pe la orele 3 dupa amiazi, intra în Halmagiu, urmat, aproape de convoiul refugiatilor.
Nu s-a putut face primire cu parada, n-au fost discursuri si flori, dar au curs din belsug lacrimi de bucurie.
Armata româna sosise la timp, caci si Unguri înaintau cu trenul spre front, dar aflând Halmagiul ocupat, au fost nevoiti sa se opreasca în Ciuciu.
A treia zi sosi la Halmagiu si generalul Mosoiu cu un automobil. Apoi un avion ateriza în dreapta drumului. La iesirea din comuna, spre gara. Din discutia aprinsa a generalului, noi, cari încercuisem la distanta grupul ofiterilor, întelegeam ca i se faceau imputari coloneluluii Rasoviceau pentru ca depasise linia demarcationala.
Linia demarcationala si importanta corectarii acesteia
Tinutul Halmagiului, ca unitate administrativa sub denumirea de proces, cerc (plasa), acea la Vest pe granita comuna Guravaii; iar la est, Ociul si a apartinut când Ungariei când Adealului. În evenimentele militare însa, tinutul Halmagiului, a apartinut totdeauna Ardealului, adica beligerantului de la rasarit. Astfel, Turcii ocupa Halmagiul numai catre finea sec. XVII, putin înainte de alungarea lor din Ungaria. La 1784 revolutionariii lui Horia au operat numai pâna la Guravaiii. La 1848/49 tabara ungureasca statornica a fost la Iosasel, comuna ce urmeaza dupa Gravaii.
Acum, întâioara, beligerantul de la Vest, impunându-si punctul sau de vedere, prin pactul de armistitiu, linia demarcationala a fost împinsa Est de Ociu, pe granita jud. Arad si Hunedoara. Abstragând de la faptul ca aceasta linie putea sa devina politica, ea mai ofera în caz de razboiu avantagii strategice Ungurilor cari stapânesc caile de comunicatie ce converg în defileul de la Ciuciu. Ocupând Halmagiul într-un moment de slabiciune al inamicului, colonelul Rasoviceanu corecta fara conflict linia de demarcatie, usurând operatiunile ofensivei în valea Crisului Alb.
„Haraminele”
Înainte de a fugi, bolsevicii au distrus ce n-au putut duce cu dânsii din locuintele în care gazduisera. În casa înv. A. Dragos din Halmagiu unde fusesera încuartirati trei subofiteri, acestia au lasat scrisa cu creta pe o usa urmatoarea amenintare în ungureste:
„Vai voua opincarilor! Szabo Denes m. P.”
Apoi, mai jos:
Aici au locuit trei Unguri, tustrei faimosi sefi de haramine, si groaza popilor au fost, dar când ne-om întoarce pest câteva zile, pe unde-om calca, iarba nu va mai creste, piatra nu va mai ramânea! Cei trei sefi de haramine: Sz. I. (Szucs Ianos), Sz. F. (Szabo Ferencz), Sz. S. (Szabo Sandor).” (NOTA1)
|
