In epoca turceasca, sec. XVI- XVII

         Prin biruinta dela Mohaci, la 29 Aug. 1526; cand, impreuna cu armata sa complect sfaramata, pieri si regale Ludovic II, Turcii se introduc definitiv in Ungaria.
         Partida nationala, cea mai numeroasa, nascuta din resentimentul fata de stapanirea straina a Habsburgilor, alege pe Ioan Zapolya de rege al Ungariei. Vechii partizani ai curtii aleg pe Ferdinand, principe austriac, dela care, dar mai ales dela fratele acestuia Carol V, puternicul rege al Spaniei, nadajduiau sprijin contra Turcilor. In aceasta chestiune se amesteca si marile puteri politice ale timpului. Coalitia antihabsburgica si antigermana, creata de regale Frantei, primi cu bucurie alegerea lui Zapolya, caci in acesta isi gasea un aliat firesc impotriva puterii mereu crescande a Habsburgilor. Sultanul, care vedea in Habsburgi cel mai puternic obstacol in expansiunea spre apus, inca sprijineste pe Zapolya si pentru sustinerea lui intreprinde chiar mai multe expeditiuni. In 1538, Zapolya renunta la titlul de rege ungar, multumindu-se cu acela de principe al Ardealului. De acum, Ungaria se desface in trei parti: principatul Ardealului sub suzeranitate turceasca; pasalâcul turcesc, cuprinzand centrul Ungariei si regatul ungar, sub stapanirea Habsburgilor.
         Cat priveste tinutul Halmagiului, in aceasta epoca el apartine Ardealului, fiind tocmai in granita cu pasalâcul turcesc. Numai catre sfarsitul dominatiei turcesti, pe la 1670, pasa din Ineu isi largeste ocupatia, trecand peste Halmagiu, pana dincolo de Baia de Cris.
         Punandu-se si aici in practica principiul “Cujus regio, illius religio” – al cui e pamantul, al aceluia e religia -; abisul intre cele doua partide il adancesc si animozitatile confesionale. In Ardeal se intareste protestantismul, iar in regatul ungar al Habsbrgilor catolici, domina catolicismul. Protestantii si catolicii duc intre dansii o lupta de exterminare, slabiciune, de care diplomatia turceasca s’a folosit multpentru a-si consolida stapanirea.
         In cursul vremii s’au incheiat diferite conventii intre principii ardeleni si regii ungari, intre sultan si regii ungari, pe langa aceea de vasalitate a ardelenilor fata de sultan; dar niciodata n’a fost pace desavarsita pe granite. In aceasta atmosfera de vesnice hartueli marunte, de lipsa de solidaritate in tabara crestinilor si de un gest hotarator din partea acestora, apare furtunos Mihai Viteazul, eroul dela Dunare, si la 1599 ocupa Ardealul, infaptuind pentru un moment unirea Românilor depe ambele versante ale Carpatilor.
         Pentru intelegerea acestei epoce, mai sunt necesare unele lamuriri. Luptele se dedeau aproape numai in jurul cetatilor. Cand Turcii detin cetatea Ineului, stapanirea lor se intinde pana in stramtorile dela Halmagiu, iar pentru o scurta durata, protectoratul lor patrunde si mai adanc pe valea Crisului Alb. Ostile se compuneau mai mult din mercenari. Intre mercenary se disting trupe sarbesti si haiduci-trabanti. Haiducii, proveniti din fosta nobilime alungata de Turci depe mosiile lor si din elemente taranesti inarmate, luptau in solda regelui ungar impotriva Turcilor, dar ii gasim si in solda principilor ardeleni. Cu ingaduinta Turcilor, ca aliati ai acestora, navalesc in Ardeal si hoarde tatare, umbland dupa jaf. In timp de pace, solda mercenarilor nu se platea regulat, uneori nu se platea de loc, astfel acestia erau siliti sa jefuiasca, ca sa poata exista. Ei incalcau granitele si pradau satele stapanirii vecine: se aruncau asupra populatiei intrunita la zile de targuri, rapind marfurile negustorilor, vitele din oboare; luau si prisonieri, pe cari ii eliberau in schimbul unei sume de bani. Nemesii unguri isi faceau chiar un titlu de glorie jefuind satele de iobagi depe teritoriul stapanirilor limitrofe, intocmai ca si pasalele si beii turci. Astfel, gasim vorbindu-se de Sarbi, Tatari, Turci si de haiduici, pradand in tinutul Halmagiului.

          Cronica evenimentelor

          Pe la finea lui Septemvrie 1566, capituland cetatea Ineului, (vezi NOTA 1) stapanirea directa Turcilor se extinde pana in stramtorile dela Varfurile (Ciuci), unde Nicolae Ciuceanul, comandantul palancii de aici, le opri inaintarea. Din Zarand mai ramasese neocupata numai partea dela Halmagiu in sus. Nicolae Ciuceanu (Csucsy) a cauzat si mai departe multe neplaceri Turcilor dela Ineu. Din ascunzatoarea sa dela Ciuci, el facea dese incursiuni pe teritoriul turcesc. Impreuna cu ostenii Tamas si Mihai Fârtan, punandu-se in fruntea unei cete de 30 haiduci, captura odata pe spahiul Hasan din Ineu, pe cand acesta se ducea sa-si vaza un sat din regiunea Chisindiei. Ciuceanu despuie pe pasa de obiectele pretioase, apoi il tinu prizonier pânace fu rascumarat cu 300 floreni. (vezi NOTA 2)
         Satele ocupate de Turci plateau acum Turcilor dijmele, cum era si firesc. Se aruncau insa pe furis asupra acestor sate si fostii proprietari refugiati, fie pe teritoriul principelui ardelean, fie pe al regelui ungar, si pretindeau si dânsi angarale. Iobagii se plang direct marelui vizir. Despre Nicolae Ciuceanu spun ca tine in solda lotri, cari ziua, noaptea, cutriera padurile, patrund prin sate si jefuesc avutul oamenilor. Lotrii prind oamenii ori unde ii gasesc si târându-i ca prisonieri in padure, ii chinuesc si nu le dau drumul pâna ce nu se rascumpara. In mânile lotrilor dela Ciuci, Beliu si Dezna, zac in robie si acum 30 oameni si pe multi altii i-au ars cu ferul rosu, ca sa-i sileasca a se rascumpara. Toti hotii, spun dânsii mai departe, gasesc scut, mâncare, beutura si adapost la Ciuci. De incheere, iobagii se roaga marelui vizir, sa-i protejeze a plati numai intr’o parte biruri, Turcilor; altcum se vor prapadi cu totul. (vezi NOTA 3)
         Strasnica lovitura, ce le-o aplica Mihai Viteazul la Calugareni, impratie panica si in rândurile Turcilor din Ungaria, pe cari armatele regelu ungar, aliate acum cu ale principelui ardelean, incepusera a-i haitui din vara. Astfel, in ziua de 21 Oct. 1595, când ajunse aici vestea infrângerii lui Sinan, Turcii din Ineu isi fac bagajele si parasesc cetatea. Aproape fara a opune rezistenta, in 23 Oct. predau Siria, apoi Lipova si inca alte 13 cetati. (vezi NOTA 4)
         Dupa câtiva ani Turcii si Tatarii apar din nou in Zarand. In primavara anului 1599, dupace incearca zadarnic sa ocupe cetatea Ineului, Tatarii isi continua expeditia pe valea Crisului Alb in sus, peste Halmagiu, pâna la Baia de Cris, jefuind si aprinzând satele. (vezi NOTA 5)
         Nemesii ardeleni vazându-si periclitate interesele lor de clasa mai mult din partea regilor germani ai Ungariei decât din partea Turcilor, incep sa cocheteze cu acestia. Reluarea raportului de vasalitate alardelenilor cu Turcii este impiedecata, un timp, de catre Mihai Viteazul, care biruind la Sibiu ostile principelui Andrei Bathory la 28 Oct. 1599, ajunge sa stapâneasca si Ardealul aproape un an de zile, pâna când in urma intrigelor acestora este invins in lupta dela Miraslau, dela 18 Sept. 1600. Mihaiu Viteazul cauta acum sa aiba o intrevedere cu imparatul Rudolf. In drum spre Viena el a trecut si prin Halmagiu, unde a poposit impreuna cu numeroasa-i suita in ziua de 6 Dec. 1600. De aci trimite o scrisoare (vezi NOTA 6) catre Nyary, capitanul Oradiei, anuntându-l ca vine dinspre Baia de Cris si ca va trece peste Beius spre Oradea. Scrisoarea este datata din tabara „lânga Halmagiu” (latineste „penes Halmagy”); se vede, ca nu intrase in comuna, ci se oprise pe la Tarmure, in fata Halmagiului, unde isi asezase tabara.
         Dupa iesirea din Ardeal a ostilor imparatesti, cele de mercenari sârbi si haduci prada satele depe Muras si Crisuri. De frica acestora nemesii depe Crisul Alb s’au refugiat in castelul fortificat din Halmagiu. Pe la inceputul anului 1604 aparura si aici haiducii lui Avram Horvath. Dupa ce pradara satele din jur, asediara castelul, pretinzând cu amenintare de moarte pret de rascumparare in bani si alimente dela asediati. Dar, alimentele se sfârsira in castel si asediatii incepura a muri de foame si molima. Haiducii nu ingaduiau fara rascumparare nici aceea ca populatia sa ridice mortii si sa-i ingroape, ci dupace despuiau cadavrele de haine, le aruncau neingropate. Haiducii parasira Halmagiul numai prin Iunie, adeca la jumatate de an, dupace pradasera tot ce au gasit in casele si curtile din Halmagiu si adunasera vite cornute in pret de 25,000 floreni. (vezi NOTA 7)
          Prin Septemvrie 1605, pasa din Timisoara a pustiit regiunea aceasta pâna la Baia de Cris.
          Castelul din Halmagiu abia a scapat nedarâmat.(vezi NOTA 8)
          Principele ardelean Gh. Rakoczy II cazând in disgratie, Turcii ocupa cetatile depe granita. La 4 Sept. 1658 capituleaza si cetatea Ineului in fata ostilor românesti ale lui Mihnea Voda, aliatul sultanului. Peste câteva saptamâni, la 15 Oct., cade si cetatea Desnei; stapânirea turceasca intinzându-se din nou pâna la strâmtorile dela Halmagiu. Restul Zarandului devine un teritoriu de litigiu intre Turci si ardeleni. Principele ardelean sustinea ca Halmagiul, aflându-se in interiorul muntilor, apartnine Ardealului.
          In anul urmator, 1659, noul principe, Barcsay, impus de Turci, având sa lupte impotriva lui Rakoczy; iobagii români gasesc momentul potrivit de a incerca sa-si usureze. Miscarea a fost pornita de un preot de pe lânga Deva si ea a prins repede teren in Zarand, intinzându-se peste Baia de Cris, halmagiu, catre Beius. Iobagii au denegat serviciile urbariale. S’au organizat sub steaguri, pe sate si au alungat pe domnii de pamânt, ba au omorât chiar câtiva. Scriitorii maghiari sustin ca rasculatii s’au declarat aderenti ai lui Rakoczy. (vezi NOTA 9) Catre sfârsitul anului aceasta oaste, care numara câteva mii de oameni, a fost imprastiata de Turci.
          Prin ocuparea cetatii Ineului, Turcii sustinând ca lor le compete intreg Zarandul, ei isi impart intre sine si satele dela Halmagiu in sus, vreo 60 la numar, netinând seama ca acolo existau inca vechii domni de pamânt, asa ca satele aceste aveau acum câte doi stapâni, pe osteanul turc, din cetatea Ineului si pe nemesul ungur. Ca sa scape din acest impas, nobilimea din comitatele Arad si Zarand, intrunindu-se la Baia de Cris in 22 Febr. 1663, apeleaza la protectia principelui, rugându-l sa lamureasca pe sultan ca satele de aici n’au fost obligate la supunere nici in cursul celor 32 ani, când sub intâia ocupatie, cetatea Ineului a fost in mânile Turcilor. Se plâng ca acum, atât pasa din Ineu, cât si beii dela Oradea si Beius, silesc satele la supunere, ba ca le-au si pradat in mai multe rânduri. Il instiinteaza mai departe, ca s’au gasit chiar unii nemesi, cari su fagaduit supunere pasei, si ca „afara de acestia, au mers inaintea pasei si câtiva iobagi români, lingusindu-se ca sa câstige gratie, spunând câte toate, cum ii chema pe nemesi si câta avere are.” (vezi NOTA 10)
          La 1664 comandantul ienicerilor din Ineu a pradat in Halmagiu si fiindca amenintase si alte localitati, principele trimite ceva oaste pentru paza acestei regiuni.(vezi NOTA 11) Turcul isi motiva fapta cu aceea, ca prin defterul intocmit la preluarea cetatii, sultanul impartise pentru intretinerea garnizoanei din Ineu si 40 sate dela Halmagiu, pe care, neprimindu-le, gardienii se revoltau. Din cercetarile facute la Poarta, reiese ca nu de 40, ci de 60 sate este vorba, (vezi NOTA 12) iar pasa roaga el acum pe principe sa trimita un om la Halmagiu, care, impreuna cu cadiul, sa indrepte in acest senz hotarul dintre ocupatia turceasca si principat. Si un cal i-a trimis pasa, in dar; insa pace ape granite nu s’a putut stabili.(vezi NOTA 13)
          La 1666 o comisie mixta intreprinde o noua delimitare a frontierei dela Halmagiu si principele era convins ca satele care nu figurau in defter vor fi scutite de incalcari, iar in celelalte se va admite o impozitare dubla, “ca sa nu piara nici nemesii, caci – zicea el – mai bines a se multumeasca fiecare cu câte putin, decât sa se pustiasca oamenii si sa ramâna satele goale, locuite numai de lupi si vulpi”.(vezi NOTA 14) In acest an Turcii ocupa 49 sate, nu insa pe ales, cum ar fi dorit ei. (vezi NOTA 15)
          Este lucru firesc, ca iobagii sa fie bucurosi a plati numai o singura dijma, preferând pe stapânul cel mai puternic, pe turc, si sa denege a indestuli si pe nemesi. Tinând seama mai mult de interesele nemesilor, decât de ale iobagilor, principele starueste pentru dubla impozitare. In acest senz scrie el pasei la 20 Nov. 1668, rugându-l sa constrânga pe iobagi a plati dijma si nemesilor ardeleni si sa ingaduie acestora a umbla slobozi pe sate pentru a-si incasa dreptul lor, „caci ce folos, zicea el, au mariile voastre domnii turci, spahii, din aceea ca nemesii din Ungaria ii trag si storc; mai bine i-am stapâni noi, credinciosii puternicului sultan, decât dusmanii lui, din pricina carora zi de zi se pustieste saracimea”. (vezi NOTA 16)
         La 9 Ian. 1670, intr’o zi de târg, vreo 400 Turci dela Ineu navalesc in Halmagiu. Omoara aici trei oameni si rapesc un mare numar de vite, iar din Leasa rapesc 30 copii. Raspândesc apoi amenintarea ca daca cele 70 sate, ce le-au fost date de sultan, nu se supun de buna voie, peste 2-3 saptamâni vor prada pâna Dupapiatra, dincolo de Brad. Mai spuneau, ca vor pune alt domn in Ardeal. Martor la aceasta intâmplare a fost si unul Francisc Eotvos din Deva, ce venise la târg si pe care Turcii l-au jefuit tragând si hainele depe el, lasându-l aproape in pielea goala.
          Ne sunt cunoscute si antecedentele. Nemesul Stefan Rat din Halmagiu, impreuna cu alti ortaci, trecuse pe teritoriul turcesc, de unde au furat mai multe vite. Pentru acest furt, Turcii s’au razbunat, cum vazuram.
          Din jalba Halmagenilor catre principe, mai aflam: ca Turcii au aprins coperisul unei case din Leasa, in care se inghesuisera iobagii speriati; ca insusi domnul de pamânt, Stefan Rat, scapase cu fuga, aruncându-se pe spatele unui cal, fara seaua; ca Turcii raspundeau iobagilor si mamelor ingrozite, ca sa-si ceara vitele si copiii de la Rat. (vezi NOTA 17) Pentru siguranta vietii si avutului lor, iobagii cer principelui sa trimita ceva oaste pe Cris.
          Principele a si raportat imediat, la 13 Ian., marelui vizir cazul dela Halmagiu, aratând totodata cum pasalele dela Ineu si Oradea despoae fara masura populatia, de ramân satele pustii. (vezi NOTA 18) Drept urmare, pasa din Ineu a pedepsit pe ceice faptuisera pradaciunea dela Halmagiu, ba, a slobozit si un firman de ocrotire pentru satele din tinutul Halmagiului. Nu uita sa aminteasca insa, ca Halmagiul impreuna cu cele 49 sate, apartine ocupatiei turcesti, si ca atare trebue sa-si execute obligatiunile tributare fata de ostenii din Ineu. (vezi NOTA 19) Zadarnic, se aparau nemesii, dovedind ca Halmagiul se afla in interiorul muntilor si ca atare el apartine Ardealului. Turcii, desi au recunoscut ca granita Ardealului coboara pâna in valea Aciuei (Avr. Iancu) (vezi NOTA 20), ei n’au voit sa renunte la aceste sate. S’a convenit numai ca cele 49 sate sa fie luate intr’un corp, deadreapta si deastânga Crisului.(vezi NOTA 21)
         Incidentele depe granita n’au incetat nici acum. La 6 Oct. 1678 principele Apafy scrie pasei din Ineu sa pedepseasca pe emingele Hailas din Halmagiu, pe care il acuza ca plateste hoti sa fure cai de pe teritoriul lui. (vezi NOTA 22)
         La 1683 incepe razboiul de 16 ani intre Germani si Turc. Cetatile depe granita sunt mereu ocupate, apoi pierdute si reocupate de generalii imparatesti, pâna când la 1699, prin pacea dela Carlovit, Turcii sunt siliti sa paraseasca aproape intreg teritoriul Ungariei. Zarandul ajunsese mai de vreme in stapânirea Nemtilor, caci la 1693 generalul Veterani recruta oaste si in Halmagiu, (vezi NOTA 23) iar la 15 Mai, acelas an, ocupa definitiv cetatea Ineului.
         Dupa cum vazuram, tinutul Halmagiului n’a stat sub ascultarea directa a Turcilor decât putina vreme, depe la 1670, pâna pe la 1693.

          Senioratul româno-calvin din Vârfurile.

         Raspândirea reformei religioase in Ungaria se datoreste in buna parte ocupatiei turcesti, caci biserica catolica fiind angajata in lupta impotriva islamismului; „Intre doi care se cearta, profita al treilea”, dupa cum constata insus istoriograful protestant al diecezei Zarandului. (vezi NOTA 20) Diplomatia turceasca avea interes sa sprijineasca chiar direct protestantismul, atât ca factor politic subminator al influentei germane, cât si ca religie a pricipilor ardeleni, vasali turci.
         Cât priveste confesiunea ortodoxa a masselor de iobagi români, aceasta a fost tolerata de Turci si Zarandenii nostri a fost ocârmuiti in pace de catre episcopii din Ienopolea (Ineu) pâna catre mijlocului sec. XVII, când reformatorii au pornit o actiune de convertire la calvinism si a Românilor. Pe la 1640 proselitismul calvinesc se indreapta si asupra partii de rasarit a Zarandului si, probabil, din pricina conflictelor avute cu principele ardelean pe aceasta tema, episcopul ortodox Longinus din Ineu, se retrage intr’o manastire din Tara Româneasca, interesele ortodoxiei ramânând a fi sustinute de aci inainte numai de protopopii din Ineu. La tot cazul, indepartarea episcopului ortodox Longinus trebue pusa in legatura cu faptul ca la 1643 principele Gh. Rakoczy I infiinteaza pe seama Romanilor din Zarand un seniorat(protopopiat) reformat in Varfurile(Ciuci), pe care l-a subordonat superintendentului maghiar). (vezi NOTA 25) Amanunte ne ofera o diploma (vezi NOTA 26) a lui Gh. Rakoczy II, adresata comitatului Zarandului la 15 decembrie 1648, in care anunta ca a instituit pe Petru Ciuceanu (Csucsy) in senioratul roman zadarean, pe care antecesorul sau la administrat in mod nedemn. Nou investitului senior I se atrage atentia “sa propovaduiasca invataturile Domnului in limba romaneasca”, sa combata superstitiile si, intru toate sa asculte de episcopul maghiar”
         Markida si imaginea “biserici reformate romane din Ciuci”, care este o fotografie de pe la 1895 a biserici ort. Rom.(vezi NOTA 27), refacuta dupa aceasta, la 1899.
         Actiunea de calvinizare a ramas fara urmari, caci peste putin timp Turcii fiind alungati, austriecii catolici au ajuns stapanii acestei regiuni. Actuala biserica din Varfuri inca n-a putut fi ridicata de calvini, tot din aceleasi motive; ea a putut fi insa declarata official de calvina in acea scurta epoca.
          Chiar si familiile de plugari de azi sunt imigrate din comunele învecinate, sau chiar de peste munte, din judetul Turda. Numai în ultimele patru decenii aproape jumatate din proprietatile agricole din Halmagiu au fost cumparate de oameni noi, veniti din Vidra (Avram Iancu) si din Bulzesti (jud. Hunedoara). Neexistând continuitatea familiilor, a pierit si amintirea lucrurilor vechi.

   NOTE

         1. Istvanfy, 534., Bethlen, II, 146, Marki, I, 564. (inapoi)
         2. Szalay, Erdely, 141-143, Marki, II, 4. (inapoi)
         3. Szalay, Erdely es a porta, 59-62, Marki, II, 5-6. (inapoi)
         4. Marki, II, 23-24, Hurmuzaki, 3, pg, 56, 67, 134, 155-6, 487-8 s.a.(inapoi)
         5. Szamoskuzy, II, 244-6, Bethlen F, IV, 259-260, Marki, II, 31.(inapoi)
         6. Scrisoarea este publicata in colectia Hurmuzaki, 4, pg. 200-1(inapoi)
         7. Bethlen, VI, 52-4, Dudas, Szabad hajduk, 47. Marki, II, 41-2, Kozma, 90.(inapoi)
         8. Kozma, 90. Bethlen, VI, 334. Marki, II, 47.(inapoi)
         9. Szalardy, 467-475, Marki, II, 115.(inapoi)
         10. Torokm. Tort., Eml., 86-7, Marki, II, 119(inapoi)
         11. Torokm. Tort., Eml., 173-4, Marki, II, 119(inapoi)
         12. Fabian Gabor, Aradvarmegye leirasa, I, 13.(inapoi)
         13. Torokm. Tort., Eml., VI, 177-8, Marki, II, 119(inapoi)
         14. Gr. Kemeny, Erdely tort. ered. Levelekben, XIV, Marki, II, 121(inapoi)
         15. Fabian, I, 13(inapoi)
         16. Torokm. Tort., Eml., 387-8, Marki, II, 123(inapoi)
         17. Torokm. Tort., Eml., VII, 469-470, Marki, II, 124(inapoi)
         18. Erdelyi Orsz. Eml., XV, 89. Marki, II, 124(inapoi)
         19. Torokm. Tort., Eml., VI, 475-6, Marki, II, 124(inapoi)
         20. Erdelyi Orsz. Eml., XV, 121. Marki, II, 125(inapoi)
         21. Torokm. Tort., Eml., 489-9, Marki, II, 127(inapoi)
         22. Torokm. Tort., Eml., VII, 73-4, Marki, II, 127(inapoi)
         23. Marki, II, 135(inapoi)
         24. Racz Karoly, A zarandi egyhazmegye tortenete, Arad, 1880, pg 15.(inapoi)
         25. Marki, II, 241 (inapoi)
         26. XXXIV, Lib. Reg. 43a- 44a, dupa Marki, II, 228(inapoi)
         27. Marki, II, 238(inapoi)