Stravechea organizare voevodala

         Dovezi scrise ne spun ca Romanii depe Crisul Alb au trait inca multa vreme dupa navalirea ungurilor in stravechile lor organizatii sub conducerea cnejilor si a voevozilor, peste care s’a suprapus, oficial numai, comitatul si comitele (comes) unguresc. Asa, in Halmagiu, gasim un voevod pomenit si la 1451, iar despre cneziatele de aici se vorbeste si in sec. XVIII.
         “Cnejii erau :

  • a) capii taranilor asezati in satul intemeiat de ei, nu erau nobili din nastere dar puteau sa castige nobilitatea dela rege, iar atunci aveau titlul de nobiles kenezii, pe care puteau sa-l mosteneasca ;
  • b) erau conducatorii militari ai satenilor din satul lor, iar nobletea si-o castigau mai ales pentru vitejia dovedita in lupta ;
  • c) erau si judecatorii pricinilor mai mici, iar impotriva judecatii lor se putea apela la voevod, tocmai cum impotriva judecatii voevodului se putea apela la comes. Cnez inseamna organizatie militara si administrativa dupa “jus valachicum”. Voevodul roman avea atributiuni asemanatoare cu ale cnezului, cu deosebire ca se raportau la teritorii mai intinse (vezi NOTA 1).
             “Cand cnejii romani ajung a fi nobilitati de regii unguri, isi pierd numele si cei cari strabat in functii mai inalte, primesc si religia stapanilor, instrainandu-se de neamul lor. Numele acestora se altereaza, traducandu-se intai pe latineste, apoi in ungureste. Asa, avem din Vlad, Ladislaus, apoi, Laszlo ; din Lupu, Farkas ; din Ursu, Urszuly. ((vezi NOTA 2)
             “Numele cnejilor si a voevozilor se mai schimba prin atributul de nobleta care indica posesiunea. Localizand : asa, a devenit din cutare cnez si voevod dela Halmagiu, sau Ciuci, cu nume slavo-roman un nobil maghiar ”Halmagyi”, ”Csucsy”; dupacum si avem numele acestea: Csucsy vajda, sau Csucsy Miklos, Halmagyi Istvan, despre cari va fi vorba la locul sau.
             “Istoriograful (vezi NOTA 3) ungur al jud. Arad, vorbind despre voevodatul Romanilor din Zarand, constata ca si in sec. XV acesta nu atarna de comitat, ci era subordonat deadreptul comesului de Timis. Conclude apoi, ca o parte a Romanilor, scutiti de iobagie, statea sub ascultarea cnejilor si voevozilor ; astfel Romanii aveau voevozi si nu fispani (foispan), aveau cneji, si nu birae (biro) – formau, deci, comitat in comitat.
             “Din cateva diplome ale cancelariei ungare edate pe la inceputul si pe la mijlocul sec. XV aveam oarecari cunostinte vagi despre existenta la acea data a unor voevozi romani in regiunea superioara a Crisului Alb, la Cristior, Brad, Ribita, Birtin, Halmagiu si Ciuci. Documentele aceste insa marginindu-se la confirmarea unor familii de cneji sau voevozi in stapanirea bunurilor stramosesti, nu ne ingaduiau si alte orientari.
             “Dupa preluarea imperiului roman insa, cand ni s’a dat si noua posibilitatea sa intreprindem investigatii istorice mai temeinice, sub tencuiala de var a vechilor biserici dela Cristior si Ribita, ramase ortodoxe, s’au descoperit picturi datand dela finea sec. XIV (Cristior), si inceputul sec. urmator, care arunca o lumina noua, mai ampla si asigura asupra vietii culturale si politice a Romanilor ardeleni. Picturile aceste, in stil bizantin, insotite de inscriptii slavone, adeca in limba oficiala a cultului ortodox, cuprind afara de scene biblice, si tablouri votive, infatisand pe voevozii-ctitori impreuna cu familiile lor. Ele au fost studiate din punct de vedere istoric de catre profesorul Silviu Dragomir (vezi NOTA 4) ; iar mai mult din punct de vedere al artei bisericesti, de catre prof. I. D. Stefanescu (vezi NOTA 5).
             La invocarea acestor pretioase marturii istorice, folosim studiul lui S. Dragomir.

              Ce ne spun picturile dela Cristior si Ribita

             Ne ocupam de picturile dela Cristior (vezi NOTA 6) si Ribita, cu toateca aceste localitati depasesc regiunea noastra, deoarece prin analogie aceste pot sa arunce o lumina revelatoare si asupra voevozilor dela Halmagiu, a caror ctitorie nu mai exista azi.
             Picturile bisericii dela Cristior, inainte de a fi fost acoperite cu tencuiala de var, au fost cercetate pe la 1773 si folosite ca dovada intr’un proces de mostenire de catre familia Krystory din localitate, care se pretindea a fi descendenta directa a voevodului Balea, ctitorul bisericii. Se pomeneste atunci in baza unei inscriptii, ce azi nu mai exista, ca zugraveala s’a facut la 1411.
             Constatand greseli in transcrierea dela 1773 a textelor slavone, Dragomir se indoieste ca a fost bine cetita si data de 1411 ; deaceea bazat pe argumentele istorice, ce ni le ofera prezenta portretelor membrilor familiei domnitoare a timpului, el da ca data mai probabila pentru zidirea si pictarea bisericii din Cristior, epoca Angevinilor, intre anii 1375-1395, adeca finea sec. XIV. Ne aflam deci in fata unor relicvii materiale autentice, mai vechi de un jumatate de mileniu.
             Tabloul votiv reprezinta un barbat in floarea vietii, imbracat in costum de cavaler, tinand in mana dreapta ctitoria, adeca modelul bisericii. In stanga, o femee intinde mainile spre bisericuta. Sub ei, un copil imbracat tot in costum de cavaler, isi inalta si el manile spre biserica. Deasupra tabloului sunt zugraviti doi ingeri in aceeas atitudine de devotiune.
             Inscriptia in slava asezata deasupra cavalerului insemneaza : “Robul lui D-zeu ctitorul jupanul Balea prezinta manastirea Preasfintei Nascatoare de D-zeu Pururea Fecioarei Maria”. Asadar, acesta este capetenia familiei Balea, ctitorul bisericii. Figura aceasta infatisand un tip caracteristic intalnit si azi intre taranii depe valea Crisului Alb, reprezinta cel mai vechi portret cunoscut pe care-l avem la Romanii din Ardeal – spune Dragomir.
             Inscriptia de deasupra figurii de femee e : “Roaba lui D-zeu jupanita Vise”. Visa era probabil sotia ctitorului. Pe cap are o broboada alba, ale carei cute cad pe umeri, invelindu-i.
             Inscriptia de deasupra capului copilului ne spune ca acesta e : “Robul lui D-zeu Stefan Balea fiul lui Iova”.
             Tot de ansamblul tabloului votiv se tin inca doua figuri de cavaleri. Unul este : “Iova, fiul ctitorului manastirii”, iar celalalt: “Laslau, fiul lui Iova”.
             Asadar, tabloul infatiseaza in a doua jumatate a sec. XIV pe batranul jupan Balea cu intreaga familie: jupanita Visa, sotia sa; fiul sau Iova si cei doi nepoti, Laslau si Stefan. Cercetatorul dela 1773 mai aminteste inca doua personagii: Sora si Filca, cari azi nu se mai pot distinge.
             In biserica dela Ribita se pastreaza atat tabloul votiv, cat si pisania, numai ca ele sunt azi in parte acoperite de un stalp, construit pentru sustinerea zidului.
             Urmatorul pasagiu din pisanie care se poate ceti “…Popa Dragosin, in anul 6295, in luna lui Iulie 15, s’a ispravit si s’a zugravit cu mana…”, ne arata ca pictura bisericii din Ribita a fost ispravita la 15 Iulie 1417.
             Partea neacoperita a tabloului votiv reprezinta modelul bisericii, portretul jupanului Vladislav, al jupanului Miclaus, al jupanitei Ana, fiica lui Vladislav.
             Barbatii poarta dulame, haine lungi. (Dulamele seamana cu “tundrele” ce le mai poarta si azi taranii dela Halmagiu). Vladislav are plete lungi si parul retezat pe frunte, cum il purtau pana bine de curand batranii din partea locului. Miclaus poarta plete lungi si parul foarte bogat ii incadreaza fruntea ca o cununa. Deoarece pletele nu cad pe umeri, se pare, ca atat jupanii dela Cristior, cat si cei dela Ribita, isi impleteau parul in chica, asa cum generatia noastra de 50 ani, am mai ajuns sa vedem venind la targ la Halmagiu batrani dela Vidra si depe la Bulzesti. Barba nu e prea mare si mustatile sunt rasfrante in jos.
             Jupanita Ana, poarta costum romanesc, care se vede si azi la Baita, Craciunesti, Abrud si Buciumani. Pe cap are marasma rasfranta inapoi si legata “ca la neveste”.
             In pisanie mai gasim pomenita Stana, jupanita lui Vladislav si Sora, jupanita lui Miclaus, fratele lui Vladislav. Vladislav, este Vlad, nume de familie ce se gaseste si azi in regiune.
             Constatam, deci, ca cneziatul din Ribita a fost detinut de fratii Vladislav si Miclaus, apoi de fii lor, Sorban si Ioan, pe cari ii gasim pomeniti si intr’o diploma, la anul 1445.
             Descendentii jupanilor romani ortodocsi dela Ribita, fiind nobilitati cu atributul “de Ribita”, pe ungureste, “Ribiczey”, au trecut la catolicism si s’au maghiarizat. Familia Ribiczey a avut secole dearandul roluri importante in Zarand si a luptat totdeuna impotriva nazuintelor iobagilor romani, pentru care fapt, cu ocazia razmiritelor, multi dintre membrii acestei familii au fost ucisi de catre rasculati.

              Voevodul Moga dela Halmagiu

             Ajungand domeniul cetatii Siriei in posesiunea lui Ioan Huniade, definitiv la 1449, intre diplomele edate de acesta pentru regularea chestiunilor interne de proprietate, gasim si una datata in Timisoara la 10 April 1451, prin care voevodul Moga din Halmagiu se confirma in drepturile sale de voevod al Romanilor, in regiunile Capalna (Kapolna), Halmagiu (Halmagh) si Baita (Kisbanya), pe care si pana aci le stapanise neconturbat impreuna cu fii sai Mihaiu, Sandrin si inca unul al carui nume nu se poate ceti, hartia fiind deteriorata in acel loc. (vezi NOTA 7)
             Intai de toate, sa vedem care era intinderea acestui voevodat.
             Kisbanya este traducerea ungureasca a Baitei, (vezi NOTA 8) azi in jud. Hunedoara, apartinatoare odinioara comitatului Zarand. Halmagh este Halmagiul, numit la fel si azi. Capalna nu mai exista sub aceasta denumire, se crede a fi fost in regiunea de azi a Gurahontului, in apropiere de Bontesti. (vezi NOTA 9). La 1439 districtul Capalnei cuprindea 45 sate si 5 puste. (vezi NOTA 10) La 1444, in actul de cumparare al domeniului Siriei de catre Huniade, se insira intre orase, Baita dupa Baia de Cris ; iar intre districte sunt trecute si Capalna si Halmagiu. (vezi NOTA 11) La 1572, in regiunea Capalnei s’au numarat numai 21 sate, panacand inainte de ocupatia turceasca, erau 67 sate. (vezi NOTA 12) Pe o harta din preajma anilor 1590, Capalna o vedem situata pe tarmul drept al Crisului, Vest de Ciuci. (vezi NOTA 13) In conscriptia dela 1720, este recensata Capalna tot in comitatul Zarand ; localitatile dandu-se insa in ordine alfabetica, nu stim unde se afla. (vezi NOTA 14)
             Cunoscand intinderea circumscriptiei Halmagiului, cunoscand mai departe si continuarea spre Est a vaii Crisului pana la Baita, vom constata ca voevodatul lui Moga pe la 1451 avea o suprafata respectabila. El era mai mare chiar decat comitatul Zarandului in ultima lui faza, cand dela 1741 cobora numai pana la Guravaii si numara abia 97 sate. Socotind si pentru Capalna numai 50 sate, avem un total de vreo 150 sate pentru acest voevodat. Fata de voevodatul lui Moga dela Halmagiu, domnii dela Cristior, Brad, Ribita, Birtin, Ciuci, numiti in diplome si ei voevozi, erau de fapt numai cneji poruncitori in cateva sate. Cei dela Cristior si Ribita se numesc jupani, atunci cand titulatura si-o dictau dansii, in inscriptiile din ctitoriile lor.
             Asezarea in Halmagiu a resedintei voevodale corespunde necesitatilor de ordin administrativ si strategic, orasul Halmagiu aflandu-se in centrul provinciei, in defileul ce inchide mai bine intrarea in bazenul superior al Crisului. Iar prezenta voevodului presupune o organizatie complexa : administrativa, militara, economica si cultural-religioasa.
             Intaiu de toate, localitatea de resedinta a voevodului trebuia sa fie aparata printr’un sistem de fortificatii, oarecare, care implica si osteni. Si, intr’adevar, la Halmagiu se vorbeste de o cetate, apoi de un castel fortificat cu ziduri si santuri. La 1604, in cetatea Halmagiului s’au refugiat populatia regiunii din calea unei cete de haiduci sarbi. (vezi NOTA 15)
             Atributiunile de ordin spiritual il obligau pe voevod sa zideasca si sa intretina in buna stare biserici, in primul rand una centrala. Voevodul iesea la judecata insotit de preotul sau si inspecta pe supusi totodata si in cele religioase. Preotul central era cel mai indicat sa initieze pe tineri in cetirea cartilor rituale si cantoratul bisericesc, pregatind sucrescenta pentru slujba altarelor. Traditia preotului central din Halmagiu a sustinut-o pana in prezent seria protopopilor, cari dupa desfiintarea institutiei voevodale au ramas singurii reprezentanti firesti ai populatiei. In baza acestei traditii se spunea despre biserica din Halmagiu la 1745 ca e “intaia si vladiceasca biserica din districtul acesta”. (vezi NOTA 16)
             Halmagiul a avut in aceasta epoca si o infloritoare industrie miniera si o vie circulatie comerciala, ca unul dintre punctele de frontiera intre muntii Ardealului si campia Tisei. Ne o dovedesc aceasta mine vechi parasite, ruini de steampuri, de cohuri (topitoare de fier). N’au putut lipsi nici instalatiile de prelucrare a otelului in arme si unelte de gospodarie, ca : securi, coase, sape etc.
             Costumele pompoase de cavaleri ale jupanilor dela Cristior, indeosebi sabiile impodobite cu pietre scumpe ce se vad in picturile din ctitoriile lor, fac dovada despre bogatia capeteniilor Romanilor de aici. Si, e firesc, caci aurul ce se culegea din apele Crisului, ori chiar direct din mine, trecea prin mainile lor. Iar, dansii servind in oastea regelui si participand la razboaie prin tari straine, aveau prilejul si putinta sa se tina la nivelul cavalerilor straini. Le dadea mana sa cladeasca manastiri si sa le impodobeasca cu picturi si alte obiecte de pret.
             Din sec. XVIII incepand, de cand nu se mai pomeneste de voevozi, decade si orasul Halmagiu, pe care geograful Mathias Bell la 1777 il prezinta ca “lipsit de stralucirea si circulatia de odinioara”, cand avea un “castel fortificat cu ziduri si santuri”. (vezi NOTA 17)
             Durere, despre voevodul Moga nu mai avem acele impresionante si fidele amintiri, ce le ofera bisericele din Cristior si Ribita, pentru jupanii de acolo. Nu din pricina ca voevodul din Halmagiu nu si-ar fi avut si el ctitoria lui, ci fiindca vechea biserica din Halmagiu nu mai exista de prin sec. XVII. Halmagiul, cazand drept in calea navalitorilor, a fost mereu atacat si pradat. Poate chiar la 1605, cand cetatea Halmagiului numai cu greu a scapat de pustiire, (vezi NOTA 18) sa se fi distrus ultima oara biserica de aici. In Halmagiu, se amintesc chiar in trei locuri ruini de biserica. Studiind ruinele unei cladiri, aflatoare pe terenul fostei curti domeniale, azi proprietatea bancii Crisana, Marki (vezi NOTA 19) constata aici existenta celei mai vechi biserici in stil bizantin, depe teritoriul de azi al jud. Arad. Pe la 1890 se mai putea gasi fundamentul zidurilor, ingaduind sa se reconstituiasca intregul plan arhitectural. Probabil, aceasta a fost ctitoria voevozilor dela Halmagiu.
             Neavand la dispozitie, deci, alte izvoare decat acelea ce ni le ofera diplomele cancelariei ungare, vom reconstitui genealogia voevodului Moga din documente scrise, amintind in ordine cronologica si datele privitoare la cele familii din bazinul superior al Crisului Alb, cu care, credem, se afla in raporturi de inrudire.
             La 1404 “Ladislau de Bollya” figureaza intre trimisii regelui Sigismund la delimitarea unei mosii (vezi NOTA 20) ; este identic cu Laslau Balea, in pictura bisericii dela Cristior.
             La 1410 “Moga Serban de Feyerkeres” se judeca cu Boddau et Merigyo. (vezi NOTA 21) Sub Feyerkeres, trebue sa intelegem comuna Cristior (vezi NOTA 22) si nu districtul Crisului Alb.
             La 1445 banul Maceului scrie voevozilor din Zarand, anume lui Moga, Ladislau de Balea, Stefan de Birtin, Ioan de Brad, Sorban si Ioan de Ribita, ca sa cheme inaintea lor pe Symon monetarul de floreni din Sibiu si sa impace neintelegerile ivite intre acesta si iobagii din Baia de Cris. (vezi NOTA 23)
             In anul urmator, 1446, voevodul Moga impreuna cu alti oficiali primeste din nou ordin dela Ioan Huniade, sa nu impiedece pe monetariul Symon a cauta aur in apele Crisului. (vezi NOTA 24)
             Citata diploma dela 10 Aprilie 1451 il priveste direct pe voevodul Moga dela Halmagiu.
             Stim din aceasta ca Moga avea 3 fii, pe Sandrin, Mihaiu si unul necunoscut cu numele.
             Din Halmagiu, descendentii lui Moga au cobnorat mai jos spre campie si s’au bucurat de mari demnitati in cetatea Siriei si a Ineului. Fenomenul acesta este firesc si emigratia spre centrele administrative o observam si mai tarziu la nobilii romani din tinutul Halmagiului, pe cari ii gasim la Ineu ; sau in Baia de Cris, cand capitala judetului se mutase aici. Familia Moga a dat in mai multe generatii barbati conducatori ai treburilor publice.
             La 1494 se pomeneste inca o data de L. Moga, provizorul cetatii Siriei(vezi NOTA 25), in legatura cu niste pagube comise de iobagii cetatii in viile unui nemes, din podgoria Lipovei si a Covasantului. (vezi NOTA 19)
             La 6 Iunie 1552, in sfatul nobililor intrunit la Simand pentru declararea insurectiei ceruta de rege participa si Valentin si Ioan Moga. Contrar majoritatii, care a denegat ascultarea fata de rege, acestia au fost pentru insurectia nobililor si participand la luptele ce se dadura mai apoi la Timisoara impotriva Turcilor, au cazut in aceste lupte impreuna cu alti nobili (vezi NOTA 27) romani, ca Mihaiu Balica, (vezi NOTA 28), Ioan Glejan, Ladislau Mora (vezi NOTA 29) s.a.
             La 1601 familia Moga locuia la Ineu. (vezi NOTA 30) In acest an Moga Stefan “de Halmagiu”, ostean din Ineu, figureaza ca martor la introducerea lui Stefan Toldy in domeniul Ineului. Familia Moga mai poseda inca bunuri la Halmagiu si in sec. XVII. (vezi NOTA 31) Astfel, la 1651 Gavril Moga zalogeste doua holde de pamant din “Tarina de sus”, lui Mihaiu Sabau, pentru 10 floreni.
             La 1652, tot de acolo si tot lui Sabau, zalogeste alt pamant pentru 45 floreni ; iar dela “Caramidarie” o moara si o gradina, lui George Botha, pentru 160 fl.
             La 1633 zalogeste lui Sabau, tot din Halmagiu, un arator si o livada de pruni cu 35 fl., iar alt pamant arator, cu 20 fl.
             La 1658, Moga Susana, sotia lui Francisc Rat, (vezi NOTA 32) zalogeste lui Ioan Rat o moara din Halmagiu.
             Tot din familia aceasta isi tragea originea si generalul de honvezi, Ioan Moga, care dupa pierderea bataliei dela Schwechat, la 30 Oct. 1848, a trait retras pana la moartea-i intamplata la 1861. (vezi NOTA 33)
             Descendentii voevodului Moga au urmat calea tuturor familiilor nobile romane, ingrosand randurile asupritorilor straini, pe masura ce stapanirea acestora se statornicea tot mai adanc in vetrele stramosesti. Si, mult sange romanesc au daruit acestea aristocratiei maghiare, inca dela intaiul lor contact cu veneticii.
             Una, Catalina Moga, a fost sotia lui Petru Bethlen, care a avut fiu pe Ioan Bethlen, fost consilier al principelui ardelean intre 1570-98. (vezi NOTA 34) Bethlenestii au detinut mosii si in Zarand, intre cari si domeniul Halmagiului.

             Voevodul dela Varfurile (Ciuci).
             Toponimia si onomastica comunei atesta existenta lui.

             Tot in regiunea Halmagiului mai gasim urmele unei organizatii voevodale si la Ciuciu, despre care stim ca era in trecut un centru administrativ, ca si Halmagiul.
             In rascoala taraneasca, sub Doja, la 1514, voevodul ”de Ciuciu” a avut un rol insemnat si decisiv in predarea cetatii Soimosului catre rasculati. Marki (vezi NOTA 35), descrie pe larg acest episod interesant dupa chiar memoriile comandantului cetatii si ale unui martor ocular, (vezi NOTA 36) documentandu-si expunerea cu numeroase citate. Reiese din acele documente, ca “Tschutschy” (ceteste: Ciuci), ceeace in ortografia timpului poate insemna “de Ciuci”, “Ciuceanu” si pe care Marki il reda simplu “Csucsy”, - era : “capitanul, adeca voevodul pedestrimii” in cetatea Soimos, langa Lipova.
             Numele, cat si specificarea titlului de voevod in opozitie cu aceea de capitan, ne indreptateste sa credem ca avem de a face cu un voevod roman dela Ciuci, comandant de oaste romaneasca.
             Retinem inca un amanunt din povestire. Cu toata impotrivirea lui Prantner, administratorul cetatii, gardienii au intrat in tratative de pace cu rasculatii si de aceasta actiune nu a fost strain nici voevodul, care inca a sustinut hotararea ostenilor sai, de a preda cetatea. La fel a procedat si garnizoana din Lipova, al carei comandant se plange ca orasenii, adica populatia civila, a pactat cu rasculatii. Tot asa se predase si cetatea Siriei.
             Ne intrebam : Romanii, gasindu-se in ambele taberi, solidaritatea aceasta taraneasca in care trebue sa intelegem si multimea de marunti cnezi si voevozi fortati la supunere de catre nemesii unguri ; sa nu fi avut la baza, oare, si ideia de lege romaneasca ?
             Presupunem ca voevodul “Csucsy” dela 1514 era un voevod dela Ciuci, cu atat mai vartos ca la 1566 se vorbeste de Nicolae Ciuceanu, ortografia tot “Csucsy”, despre care stim ca era administratorul fortificatiilor (palanca) si a domeniului din Ciuci (vezi NOTA 37) si, ca atare, locuia in Ciuci; putand fi di originar din Ciuci, care este numele romanesc al comunei romanesti. (vezi NOTA 38)
             Si mai inainte, la 1485, se vorbeste de un Vartolomeiu Ciuceanu (Csucsy) (vezi NOTA 39) prestand garantie pentru niste iobagi impreuna cu alti nemesi sin Siclau, comitatul Zarandului, azi jud. Arad.
             Dar, mai mult decat documentele scrise, toponimia si onomastica acestei comune ne indica urme de o veche organizare romaneasca, in Ciuci.
             Cuvintele, termeni tehnici, referitoare la administratie sunt acelea, care se adopta si se parasesc mai usor. Generatia noastra care vorbea de birau, fibirau, fispan ; imediat dupa unire a adoptat terminilogia romaneasca de primar, pretor si prefect ; iar generatia postbelica nici nu mai cunoaste termenii administratiei unguresti. In acest chip au disparut cu desavarsire din limba curenta cuvintele de cnez-cneziat, cu toate ca aceasta institutie patriarhala a staruit in regiunea Halmagiului pana pe la mijlocul sec. XVIII, dupace inainte disparuse amintirea voevodului, care numeste acum numai capetenia tiganilor corturari.
             Am zis, limba curenta, caci aceste cuvinte pierzandu-si intelesul, ele pot trai inca secole dearandul in toponimie si onomastica ; ori ajutate de rima, in versurile unui cantec batranesc, care la noi se confunda cu colindele.
             In toponimia comunei Varfuri apare “Cnezesti” (Ciniejasti), numele unui crang locuit de familii Nicoara. Nicorestii s’au raspandit si in alta parte a comunei, unde azi un grup de case se cheama “la Haiducesti”, desi proprietarii si-au pastrat numele de Nicoara. Traditia nu aminteste nimic de “Cnezesti”. Se stie insa despre “Haiducesti”, ca parintii lor cei batrani au fost haiduci, adeca slujbasi pazitori la Domnie. (vezi NOTA 40)
             In onomastica comunei Varfuri gasim o puternica vita de familii “Crainic”, precum si alta vita, in stangere acum, “Vaida”, - ei isi zic “Uaida”.
             Avem, deci, in toponimia si onomastica acestei comune o serie de termeni cari amintesc vechea noastra organizatie sociala : voevod, cnez, crainic.
             Desi am intreprins o minutioasa cercetare in toate localitatile din regiune, fenomenul acesta l-am gasit numai in Varfurile. I. cav. de Puscariu studiind cnezatele din banatul Severinului, din tara Hategului, Hunedoara, Deva etc. constata ca cnejii de acolo, romani la inceput, dispuneau de posesiuni ereditare, erau prefecti administrativi, judiciari ai districtelor romanesti ; erau primari ai comunelor si ca aveau “crainici” (vezi NOTA 41) pentru sustinerea ordinei la adunari si ceremonii. Kozma (vezi NOTA 42), la capitolul pentru administratie, pomeneste pe la 1846, la prefectura Baia de Cris, de “haiduci”, ca functionari inferiori ai judetului (ung. “hajdu”), alaturi de aprozi-usieri (“ajton allo”) si de “persecutori” calareti (“lovas legenyek”).
             Batranii stiu ca haiducii erau “plaiesii”, cum se numesc si azi guarzii comunali, aceia cari sunt in slujba pe langa primariile-notariat. (vezi NOTA 43)
             In concluziune, putem deduce ca in Varfurile a fost sediul unui voevod-cnez, poate chiar ereditar, avand si crainici. Constatam mai departe ca sub presiunea dominatiunei straine, devalvandu-se institutiile noastre stravechi, acei voevozi si cnezi cari n’au intrat in randurile nobilimii intrainandu-se, au decazut in roluri de slujbasi inferiori ai feudalilor maghiarizati.
             Se pune acum intrebarea : cum de traditia n’a pastrat amintirea voevodului dela Halmagiu?
             Explicarea nu poate fi alta decat una, ca Halmagiul avand din vechime caracterul unei asezari urbane, populatia acestei comune in majoritatea covarsitoare si azi maestri, comercianti, functionari, s’a schimbat cu totul în cursul vremii.
              Chiar si familiile de plugari de azi sunt imigrate din comunele învecinate, sau chiar de peste munte, din judetul Turda. Numai în ultimele patru decenii aproape jumatate din proprietatile agricole din Halmagiu au fost cumparate de oameni noui, veniti din Vidra (Avram Iancu) si din Bulzesti (jud. Hunedoara). Neexistând continuitatea familiilor, a pierit si amintirea lucrurilor vechi.

              Pe urmele unui Ban.

              Învecinata la sud cu Halmagiul, pe aceeas vale, se afla comuna Banesti. Márki (vezi NOTA 44) a identificat-o cu vechea localitate aparuta în documente: la 1441, Bánya-Falva (bánya-mina, falva-sat); la 1445, Felsö-Bánya-Falva (felsö-de sus, superioara); la 1451, Kis-Bánya (kis-mic); iar la 1510, Bányesd, adeca românescul Banesti de azi. Din componenta cuvântului unguresc ne intereseaza bánya, caci falva se adauga localitatii numai spre a-i arata caracterul de sat în opozitie de oras, care în limba maghiara se numeste város.
              Referindu-se la denumirile unguresti dela 1441, 1445, 1451, si la cea româneasca dela 1510, numitul nu uita sa traga concluzia ca ca Banestii ar fi o asezare ungureasca, romanizata abia în a doua jumatate a sec. XVI. Ca sa poata creia legatura cu ungurescul bánya, Márki adauga imediat ca în comuna învecinata, Vâjdogi, exista urme de mine exploatate si pe vremea Romanilor. Probabil , in baza acestei sugestii, în 1908 numele comunei a fost maghiarizat în Zárándbánya (Mina Zarandului), numirea oficiala pâna în 1925. Zárándbánya figura ea în actele oficiale, însa poporul a numit-o tot Banesti.
              Presupunând buna credinta a istoricului ungur, acesta greseste, necunoscând detailele geografice, si neputându-se folosi de izvoarele cele mai sigure pe care le ofera studiul filologiei românesti.
              Pro primo. Este adevarat ca amintitele comune se învecineaza, însa numai în plan aerian. Pe teren, ele sunt despartite de o catena de dealuri, împadurite pâna în prezent. Astfel minele din Vâjdogi de pe valea ce coboara din m. Rotundu, nu puteau sa influenteze numirea unei asezari din cealalta vale coborâtoare din m. Dolea.
              Pro secundo. În Banesti nu sunt mine. Si, chiar daca am presupune ca înainte cu sute de ani ar fi fost si aici exploatari; ungurescul bánya ne-a dat ardelenescul baie, prin înmoierea si mai apoi disparitia lui n înaintea lui i. Asa, avem în regiunile învecinate: Baia de Cris si Baita în jud. Hunedoara, o alta Baita în jud. Bihor, Baia de Aries în jud. Turda s.a. Prin urmare, daca denumirea satului Banesti ar fi avut ceva comun cu ungurescul bánya, s’ar fi numit: Baia, Baita, ori Baia Dolli etc.
              Pro tertio. Ca alta este etimologia cuvântului si ca nu oate fi vorba de o colonie ungureasca romanizata, ne-o dovedeste din plin topografia si onomastica locului, care furnizeaza hotarâtoare date pentru teza contrarie. Intre crangurile satului, afara de cele ce indica numele familiilor, cum sunt Banicesti, Parvesti etc., mai figureaza unul singur, Prosia, care inca nu poate fi decat de origine romano-slava. Vechile familii autohtone se numesc: Baniciu, Bondea, Patroiu, Marian, Perva (Parva), Gas, Oana, Paicut, Tudor. Celelalte, asemenea toate romanesti, sunt venite din comunele invecinate. Locuri in hotar avem: Presaca, Slatina, La Scaune (locul de judecata?), Pravat, Stoguri (padure), Tosceasca, Curatura etc. Nici o numire, decat romaneasca. Sa vedem onomastica mai veche. In 1715 si mai apoi la 1720 s’a intreprins o conscriptie nominala a populatiei. A fost un recensamant de natura economica, pe care insa istoricii si statisticienii unguri l-au utilizat la anul 1896, cand analizand originea numelui de familii, au reconstruit situatia demografica a Ungariei la acea epoca. In cele 33 comune din jurul Halmagiului au fost gasite numai familii cu nume romanesti. Exceptie formeaza Halmagiul cu o familie si Ionestii cu doua familii unguresti, despre care va fi vorba cu alta ocazie. Comuna Banesti este trecuta cu populatie curat romaneasca. Un popor si daca se asimileaza majoritatii, nu piere fara urma. El lasa in complexul ce constituie etnicul regiunii farame din fiinta sa. Ori, in Banesti, nici in prezent si nici inainte cu doua sute de ani, nu se gasesc urme de influinte unguresti.
              In concluziune. Originea indiscutabila a cuvantului Banesti se gaseste in: ban (banat) nume de veche institutie romano slava. Din Ban s’a format adjectivul Banescu, plural Banesti, indicand mosia, ori satul care cuprinde mosiile lui Ban, asa cum se zice si azi: Mogeasca (pamantul lui Moga) in Bodesti; Patrutasca, Leuceasca, in Lazuri s.a. Dela Ban, avem in Banesti familia Baniciu si crangul Banicesti; in Halmagel, familia Banciu, crangul Bancesti; in Tarmure, locul Banciu pe care se afla cladita gara cfr. a Halmagiului. Grupul de comune Banesti, Cristesti, Bodesti (apare si Bungyest) arata mosiile intemeietorilor Ban, Cristea, Bodea (Bondea): Ban-Banescu-Banesti, Cristea-Cristescu-Cristesti, Bodea-Bodescu-Bodesti. In Bodesti familia Bodea a disparut, i se mai pastreaza insa amintirea in toponimia marunta: Valea Bodii. Exista Bondea numai in Banesti. Prin urmare, nu noi am romanizat pe bánya unguresc, care da baie in romaneste; ci cancelistii unguri au corupt pe ban- din Ban-esti, ortografiind pe ban cu bánya, mai adaugandu-i uzualul falva, creand astfel hibridul Bányfalva, de care insa populatia nu s’a folosit niciodata.
              Poate fi vorba de un banat in regiunea Halmagiului?
              Daca este indiscutabila etimologia lui Banesti din Ban, nu dispunem de dovezi pentru a demonstra existenta unui Banat, acesta ramanand deocamdata o simpla hipoteza. Ban, putea fi numele unui om, chiar a unui veritabil ban, refugiat la adapostul acestor vai, fara sa implice existenta unui banat in acesta regiune a Muntilor Apuseni.
             Centrul vechei organizatii a regiunii putea sa fie tot atat de bine la gura vaii, in Halmagiu, ca si mai sus cu un km., in Banesti.
              E posibil, deci, ca intr’o epoca mai indepartata centrul administrative al regiunii sa fi fost chiar in Banesti.

              Cneziatele dela Halmagiu, in sec. XVIII

              De pe la 1750 si pan ape la 1760 in regiunea Halmagiului au fost mari framantari religioase, populatia de aici nevoind sa treaca la catolicismul impus din Viena. Din protocolul (vezi NOTA 45) investigatiunilor facute la fata locului pentru a se constata cine e unit (gr. cat.) si cine nu, redactat la 25 Maiu 1754, putem reconstitui cu precisiune cneziatele de la Halmagiu. In zilele de 14, 15, 16 si 17 Maiu 1754 s’au perindat in fata comisiei trimisa la Halmagiu cnejii in fruntea satelor lor, protestand impotriva unirii. Erau patru cneziate.
             1. Cneziatul Halmagiului (kinesia Halmagyensis): Halmagiu, Tohesti, Poenariu, Tarmure, Ociu, Ocisor, Ionesti, Tisa, Leasa, Lestioara, Bodesti, Mermesti.
             2. Cneziatul montan (kinesia Montana): Banesti, Cristesti, Brusturi, Halmagel, Sarbi, Vajdogi, Luncsoara.
             3. Cneziatul Ciuciului (kinesia Acsucsensis): Aciuta, Aciua (Avr. Iancu), Poiana, Talagiu, Budesti, Dumbrava, Rastoci, Guravaii, Plescuta.
              In alcatuirea aratata, aceasta grupare administrativa urmeaza atat de fidel configuratia terenului, incat Tarnavita, care de fapt apartine din punct de vedere hidrografic mai mlt regiunii invecinate de Est, este trecuta la cneziatul Risculitei.
              Intr’o scrisoare adresata episcopului ortodox din Arad la 26 Sept. 1752, halmagenii amintesc alaturi de cnezul Istoc din Halmagiu si de “Judele Luncanul” (vezi NOTA 46) , care a venit cu 200 oameni sa protesteze impotriva unirii. Avem, deci, pe langa cnez, si jude.

              Cnezul Istoc (Stefan) Parva din Halmagiu

              Afara de presupusul Nicoara de la Ciuci, cunoastem numele exact al unui cnez dela Halmagiu din sec. XVIII.
             Intr’o insemnare (
    vezi NOTA 47) facuta pe filele Evangheliei bisericii din Halmagiu, nou alesul protopop, Ioan Groza, spune ca la 10 Maiu 1868, adunand la sine pe cei mai batrani oameni din comuna, a aflat dela acestia, intre altele, ca actuala biserica ortodoxa a fost zidita pe la 1748 de catre Andreiu Iacubovici cu sotia si Istocu Parva, comercianti din localitate. Azi stim, ca biserica a putut fi zidita numai dupa 1752; retinem de aci numai numele ctitorului Istoc Parva.
             Inainte de descoperirea acestei insemnari, batranul comerciant din Halmagiu, Simeon Moldovan (1827-1909) inca spunea ca biserica a fost zidita de acesti comercianti (
    vezi NOTA 48).
             In scrisoarea halmagenilor catre episcopul din Arad, datata la 26 Sept. 1752, care s’a pastrat in traducere germana in arhiva mitropoliei sarbesti din Carlovit si a fost publicata in 1920 de catre d. Dragomir (vezi NOTA 49), aflam vorbindu-se de “cnezul” Istoc, un infocat aparator al ortodoxiei in Halmagiu.
             Nu mai incape nici o indoiala, ca negustorul Istoc Parva, ctitorul bisericii, pomenit de traditie, este identic cu “Cnezul” Istoc, aparatorul orotdoxiei in aceeas epoca, amintit in documentul contemporan, scris. Cele doua izvoare, oral si scris, complectandu-se, ne dau cu siguranta numele acestui personagiu interesant, care a fost: Cnezul Istoc Parva, comerciant, ctitorul bisericii si aparatorul ortodoxiei.
             Cnezul Parva dela Halmagiu trebue sa fi fost originar din comuna invecinata, Banesti, unde si azi un crang al satului se numeste Parvesti, dupa numele familiilor ce-l locuesc.
             Numele de botez al acestui cnez, protopopul Groza il scrie “Istocu”, iar in textul german este ortografiat “Istok”. Istok este augmentativul lui Istvan, si inseamna pe româneste Stefan cel mare, Stefanoiu (cf. Erzsi, Erzsok). Istoc este deci o porecla ungureasca si noi stim ca “orasenii” români din Halmagiu, si peste tot in Ardeal, isi desmierdau copiii cu diminutive unguresti, precum uzuale erau si augmentativele. Ca, cnezul nostrum este pomenit, atat in traditie, cat si in scris, numai sub numele de Istoc, (vezi NOTA 50) aceasta ne dovedeste, ca era un barbat de statura inalta. Din botez, insa, el trebue sa se fi chemat Stefan.
             Din expunerea aceasta mai putem face unele constatari. Atributul de cnez inlocuia numele de familie, ca si la preoti. Gasim vorbindu-se de: voevodul Moga, voevodul de la Ciuci, cnezul Istoc; popa Adam, popa Simeon etc. Comertul era detinut voevozi si cnezi. Atunci cand li s’au luat biserica, cnezul comerciant Istoc si celalalt comerciant au zidit pe cheltuiala lor alta biserica.
             In legatura cu evenimentele dela Halmagiu, la aceasta data, istorcul maghiar Petru Bod, (
    vezi NOTA 51) ne pomeneste de un taran român cu numele Stefan Pârva, care a spus comisarului anchetator, cum a fost el prins si aruncat in temnita cetatii din Deva pentru credinta sa din care a scapat numai dupa multe suferinte, si ca in schimbul libertatii prigonitorii i-au luat un cal bun ce-l avea.
             Stiind din scrisoarea citata, ca provizorul domeniului din Halmagiu suparat ca cnezul Istoc s’a declarat impreuna cu oamenii sai impotriva unirii, a dat ordin sa seprinda din fiecare casa cate un om; acel Stefan Pârva, maltratat pentru credinta sa, sa nu fie oare identic cu cnezul Stefan Pârva?
             

  •    NOTE

             1. N. Draganu, Romanii in veac. IX-XIV pe baza toponimiei si a onomasticei, pg. 108-110, passim, Bucuresti, 1933. (inapoi)
             2. I. cavaler de Puscariu, Familiile nobile romane, pg. VIII din prefata, Sibiu, 1892. Articolul Knezi in Enciclopedia Romana a lui Diaconovich. (inapoi)
             3. Marki, I, 499-503 (inapoi)
             4. S. Dragomir, Vechile biserici din Zarand si ctitorii lor in sec. XIV si XV. Extras din “Anuarul Comisiunii Mon. Istorice pentru Transilvania pe anul 1929, Cluj, 1930, pg. 1-36 (inapoi)
             5. I. D. Stefanescu, La Peinture Religieuse en Valachie et en Transylvanie. Paris, Libraire Orientaliste, Paul Gerthner. (inapoi)
             6. Cristior si Ribita, apartinand odinioara tot Zarandului, azi in jud. Hunedoara, se afla la Est de Halmagiu, tot pe valea Crisului Alb. (inapoi)
             7. Dl. 30188, Marki, I, 501 (inapoi)
             8. Identificata de Marki, I, 189; acceptata de Merutiu si de Dragomir, o.c. (inapoi)
             9. Marki, I, 334 (inapoi)
             10. Idem (inapoi)
             11. Diploma publicata la Hurmuzaki, I, pg. 696-698 (inapoi)
             12. Marki, II, 140 (inapoi)
             13. Plansa XII la Merutiu, Judetele din Ardeal etc., Cluj, 1929 (inapoi)
             14. Magyarorszag nepesrege a Pragmatica Sanctio koraban, 1720-1721. Publicatiune of. de statistica maghiar, vol. XII, Budapest, 1890, pg. 176 (inapoi)
             15. Kozma, 90 (inapoi)
             16. Silviu Dragomir, Istoria desrobirei religioase a Romanilor din Ardeal, vol. I, Anexa Nr. 80, pg. 129-131: Scrisoarea locuitorilor din tinutul Halmagiului catre mitropolitul sarbesc. (inapoi)
             17. M. Bell, o.c. la pg. 273 : “Halmagy, …frequens alioquin, in finibus Transylvaniae oppidum. Castellum olim adpositum muris fossisque cinctum fuerat. Iam, et oppidum, hoc decore et frequentia pristina privatum est.” (inapoi)
             18. Kozma, 90 (inapoi)
             19. Marki, I, 443 (inapoi)
             20. Hurmuzaki, 1,2, pg. 428-429 (inapoi)
             21. I. cav. Puscariu, o.c., pg. 124 (inapoi)
             22. In Romania exista numai doua comune cu numele Cristior, la originea celor doua Crisuri, Alb si Negru : Cristiorul de langa Brad, jud. Hunedoara, Est de Halmagiu, aproape de originea Crisului Alb si Cristiorul din jud. Bihor, Nord de Halmagiu, intaia comuna peste Dealul Mare, la originea unui afluent al Crisului Negru. Cristior, adeca Criscior, deriva dela Cris. (inapoi)
             23. Hurmuzaki, 1,2, pg. 717 (inapoi)
             24. Hurmuzaki, 1,2, pg. 191, Puscariu, 124. (inapoi)
             25. Marki, I, 360, Dl. 20100 (inapoi)
             26. Marki, I, 412, Dl. 20100 (inapoi)
             27. Marki, I, 549 (inapoi)
             28. Un Balica Mihaiu, la 1592 era comandantul cetatii Siriei ; despre el se crede ca a zidit biserica gr. ortodoxa din Siria, pe care el o numea “biserica noastra”. Tot el ar fi zidit si biserica din Halmagiu. (Marki, I, 498) (inapoi)
             29. Familia nobila Mora, la 1561, avea proprietati si in regiunea Halmagiului. (“Registrum secundi Subsidii etc. dela 1561, publicat la Kozma, pg. 12-33. Marki ortografiaza More (II, 29,31) (inapoi)
             30. Marki, II, 204 (inapoi)
             31. Marki, I, 360 ; II, 204. Aci se dau mai multe date privitoare la familia Moga, culese din diferite documente.(inapoi)
             32. Familia Rat (Racz, inseamna : Sarbu) este des pomenita in aceasta regiune si trebue sa fi fost de legea romaneasca; a avut proprietati in Halmagiu, Aciua, Leasa. In jud. Arad, gasim la 1775 nobili, Rat Ioachim si la 1785 pe Rat alias Luput, apoi pe Rat Nutul. (Marki, II, 703).(inapoi)
             33. Marki, I, 360(inapoi)
             34. Nagy Ivan, Magyarorszag csaladjai, XII, 368.(inapoi)
             35. Marki, I, 483-489(inapoi)
             36. Fiind trasi la raspundere pentru predarea cetatii, si-au scris memoriile de aparare, atat Prantner, comand. cetatii, cat si paterul Matei Kunisch, secretarul contelui Gh. De Brandenburg. Se afla in arhiva statului din Munchen (Marki, I, 492 nota 1)(inapoi)
             37. Szalay, Erdely es a porta, 141, 142-43. Marki, II, 4.(inapoi)
             38. N. Draganu, Romanii in veacurile IX-XIV pe baza toponimiei si a onomasticei, Bucuresti, 1935, pag. 53, da pentru Ciuci urmatoarea etimologie : albanezul tsuke ; bulgarul cuka ; romanescul ciuca, plural Ciuci, adica Varfuri.(inapoi)
             39. Marki, I, 246, 344. Dl. 19274(inapoi)
             40. AMH, Fisa Nr. 123 din 10 IV 1934, informator Nicoara Solomon din Varfuri.(inapoi)
             41. I. cav. de Puscariu, Familiile nobile romane, Sibiu, 1892, in prefata.(inapoi)
             42. Kozma, o.c., 66(inapoi)
             43. AMH, Fisa Nr. 124 din 2 IV 1937. Informator, Petru Butariu de 81 ani, analfabet, originar din Bodesti, locueste in Murasel, Arad.(inapoi)
             44. O.c. vol.I, p. 223 (inapoi)
             45. Protocollum visitationis seu investigationis Halmagyensis in negotio unionis, Arhiva mitr. din Carlovit, Nr 119 din 1754. Reprodus la S. Dragomir, o. c., anexa 79 (inapoi)
             46. Dragomir, o.c. Anexa 71, Vol. 1 , pg 113: “Der Richter Luncanul ist mit 200 Mann gekommen etc.” Lunca este o comuna langa Baia de Cris. (inapoi)
             47. AMH, Fisa Nr. 125 din 12 V, 1934. Informator, Stefan Bogdan, actualul protopop al Halmagiului, ne-a atras atentia asupra acestei insemnari. (inapoi)
             48. AMH, Fisa Nr. 126 din 16 VI, 1930. Inf., Ioan Moldovan, notar in Halmagiu. (inapoi)
             49. Dragomir, o c, I, Anexa 71. (inapoi)
             50. In sec. XVIII, Istoc nu era inca nume de batjocura, cum a devenit in sec. urmator. (inapoi)
             51. S. Dragomir, o c, pg. 259. (inapoi)