Localuri si prãvãlii

         În primul rând, si azi, impunãtoarea clãdire a "Birtului Mare", dominã centrul Hãlmagiului. Vechimea trebuie sa fie de circa 150-200 de ani, iar încãperile de la parter, cu usi la stradã, aratã cã aceastã constructie a fost destinatã comertului.
         În anul 1840 se fãcea mentiune cã în Hãlmagiu exista "un foarte bun restaurant", cãsute erariale, depozite de sare si câteva prãvãlii frumoase (vezi NOTA 1) iar viata se învârtea într-un cerc vioi.
         Faptul cã si azi oamenii vârstnici continuã a numi clãdirea cu etaj, din centru, "Birtul Mare", ne confirmã neîndoielnic faptul cã aici a existat un birt mare (restaurant), iar mai târziu hotel (casã de oaspeti), (vezi NOTA 2), casinã si salã de petreceri, în opozitie cu celelalte clãdiri mai mici. Clãdirea a gãzduit, în decursul timpului personalitãti marcante, printre care si pe Avram Iancu, iar în anul. 1918 a fost sediul gãrzilor nationale din fosta plasã Hãlmagiu. (vezi NOTA 3)

         În centrul comunei au fost, alãturi de "Birtul Mare", si alte localuri destul de frecventate. În a doua jumãtate a veacului al XIX-lea de mare popularitate s-a bucurat restaurantul si prãvãliile lui Simion Moldovan, om foarte priceput în comert. În casa acestuia, care dãinuie si azi, a functionat casina din Hãlmagiu la sfârsitul veacului trecut si în primul deceniu al veacului al XX-lea, dupã mutarea din casa cumpãratã de protopopiat.
         Tot la începutul veacului nostru exista si "birtul lui Putici", în casa actualmente proprietatea familiei Crainic. Aici se întruneau tinerii si organizau hore si petreceri întrucât localul era mai ferit de controlul permanent al administratiei austro-ungare. Echipele de cãlusari, conduse de Aron Gheorghe, fãceau repetitii aici pânã seara târziu, dupã care se încingeau petreceri. (vezi NOTA 5)
         Mai în jos de "Birtul Mare" se afla, pânã în anul 1930, localul condus de cãtre Petru Balta, iar peste drum, pe locul actualei frizerii a lui Petru Borza, era prãvãlia si brutãria, tot a lui Petru Balta.
         Oamenii vârstnici povestesc cã au mai existat înca douã localuri în afara comunei, anume la locul "Banciu", pe lângã gara C.F.R. si la "Frunzã Verde". (vezi NOTA 6)
         Dupã sfârsitul rãzboiului mondial din 1914 - 1918 s-a produs o înviorare în viata economicã a localitãtii. Oamenii întorsi din rãzboi si din Statele Unite ale Americii (unde fuseserã emigrati) începuserã sã lucreze meseriile cu mai mult avânt, deoarece industria noastrã era dezorganizatã. Asa se explicã ascensiunea meseriilor din perioada imediat urmãtoare primului rãzboi mondial.
         Ca urmare a acestei conjuncturi economice, în Hãlmagiu s-au deschis noi localuri, iar cele vechi s-au modernizat. În centrul comunei s-a deschis restaurantul si cafeneaua condusã de Petru Borza, local de întâlnire mai ales al intelectualilor, iar ia iesirea din comunã, peste vale, se deschide prãvãlia si birtul lui Hant Gheorghe, iar la garã birtul si prãvãlia lui "Todorut" (Rus Teodor).
         În perioada dintre cele douã rãzboaie mondiale existau urmãtoarele prãvãlii: Crainic Fridman Iosif, Kraus, Lucaci Adrian, Hantiu Petru, Sima Ilie, Giurgiu Ioan, Tudor Alexandru /Pecu/, Kestimbaum si Rus Teodor. În aceste prãvãlii se gãseau mãrfurile de care aveau trebuintã oamenii în acel timp, iar aprovizionarea lor se fãcea de la fabrici sau de la prãvãliile en-gros-istilor din Oradea, Arad, Timisoara.
         Acestor localuri trebuie sã le mai adãugãm si frizeriile lui Lambing Ferdinand, Borza Petru, Ciungan Octavian, apoi mãcelãriile lui Stefea Nicolae, Linek Ioan, Busa Arsenie si Blata Gheorghe /Stiglita/, apoi atelierele diferitilor meseriasi, si sã tragem concluzia cã Hãlmagiul a fost, din timpuri strãvechi si pânã azi, un centru economic si comercial pentru satele din jur si chiar mai îndepãrtate, care veneau sã cumpere de aici.

         Prãvãliile si localurile de azi

         Dar nu numai în vechime s-a bucurat de faima de a avea cele mai multe prãvãlii si localuri, în raport cu asezãrile omenesti din jurul sãu, ci si azi. Localurilor vechi, cu destinatie comerialã, li s-au adãugat altele.
         Trecându-se la etapa dezvoltãrii comertului cooperatist, prãvãliile vechi au fost reamenajate, modernizate si înzestrate cu mobilier nou, în prezent mãrfurile vãnzându-se în magazine cu specific anume.
         În anul 1967 s-a deschis, în plin centru, un magazin alimentar cu autoservire, apoi, alãturi un magazin cu produse de librãrie si în continuare magazinul cu mãrfuri de uz casnic.
         Lângã vechea scoalã s-a deschis magazinul unde se vând biciclete, aparate de radio, instrumente electrice, ferãrie, veselã si altele, iar peste drum, magazinul de vânzarea pâinii si de reparatii a ceasornicelor. Cooperativa de consum si-a construit un magazin universal cu etaj, pe strada Farmaciei.
         În centrul comunei stau fatã în fata, confruntându-se, vechiul si noul cãmin cultural, fiecare având câte o salã de cinematograf. În clãdirea vechiului cãmin cultural /Birtul Mare/, la stradã se aflã sala de cinematograf si clubul, unde cei dornici de agrement îsi gãsesc momente de destindere jucând table, remy, sah, biliard, apoi ascultã emisiunile de radio si vizioneazã spectacolele transmise prin televiziune, citesc ziare si reviste si poartã diferite discutii.
         Peste drum, marea salã a cãminului cultural, cu scenã mare si mobilier modern, invitã locuitorii din Hãlmagiu si din jur la spectacolele date de formatiile culturale, iar ecranul mare oferã posibilitatea unor proiectii de bunã calitate. Tot aici se afla si biblioteca.
         În fine, douã frizerii, o sifonãrie, un atelier de croitorie si un laborator de cofetãrie vin sã completeze numãrul localurilor de azi, la care se mai adaugã si impozanta clãdire a noii scoli cu douã etaje.
         Prima prãvalie deschisã dupã Revolutia din 1989 a fost A.F. Ema a Primarului Iorga Marin si a familiei sale (Pop Elena si Alex ), mai apoi au mai apãrut peste 50 de unitãti comerciale si de productie.

         MESERII SI MESERIASI

         Exploatarea feudalã, si apoi iobãgia, a determinat o parte din populatia acestor locuri sã-si gãseascã mijloace de existentã în diferite îndeletniciri mestesugãresti. Astfel oamenii cu înclinatii spre mestesuguri s-au eliberat treptat de sub dependenta feudalã si încã din evul mediu, dupã aparitia diviziunii muncii între agricultori si mestesugari, în sânul acestora din urmã s-au produs noi diviziuni: lemnari, fierari, tãbãcari, cojocari, opincari, cizmari, colopari (pãlãrieri - fam. Revilak), etc. În felul acesta Hãlmagiul s-a situat alãturi de Baia de Cris si Brad (din fostul comitat Zãrand) în rândul localitãtilor care au bazã si mijloace de trai de naturã mestesugãreascã si comercialã (ateliere si vetre de târguri).
         În evul mediu au existat în Hãlmagiu cuptoare de topit fier în locurile numite azi "cou" (lângã ocolul silvic vechi) si "cout" (lângã actuala gospodãrie a familiei Busa Petru). Aici se topea minereul adus de sub muntele Gãina si tot aici au lucrat, desigur, multi mesteri priceputi în fãurirea uneltelor agricole din aceastã materie: topoare, sape, coase, seceri, ferãrii pentru pluguri, grape, care, cãrute, etc. pe care le vindeau apoi în târguri.
         Nu avem prea multe informatii si date statistice cu privire la numãrul si felurile meseriilor practicate în secolele anterioare în Hãlmagiu si satele din jurul lui, deoarece pânã în anul 1876 Hãlmagiul a fãcut parte, din punct de vedere administrativ, din fostul comitat Zãrand, din a cãrui arhivã au rãmas putine documente.
         Totusi un document din anul 1758, intitulat "Conscriptia Fiscalã din anul 1758" descoperit de cercetãtoarea Elena Rodica Colta în biblioteca muzeului de istorie din Arad, înregistrat sub nr.1425 ne dã informatii despre comertul, negustorii si micii meseriasi din Hãlmagiu din acel timp.
         Înformatiile au fost publicate în revista de istorie ZIRIDAVA nr. XVIII/1993 din Arad. Din acea conscriptie rezultã cã în "orasul" Hãlmagiu erau trei negustori: Nika Gheorghi, Manole si Alexa. Ei erau români macedoneni si s-au impus ca cetãteni de vazã.
         Mai erau atunci proprietari de mori, de distilãrii de rachiuri si de bere.
         Din listele de conscriptie fiscala rezulta cã se ocupau cu morãritul: familiile Olar, Cârste (exact Cristea n.n.) Turc (exact Turuc), Brislas, Lucaci, Huh si incvilinul Chis Toader.-
         Aveau distilãrii de bere familiile: Faur, Tripoian si Huh, iar familiile Cainab (corect Cainap n.n), Lazar, Olar, Cârste, Baltã, Cizmas, Maghiar, Borza, Lucaci, Rob, Popa, Giurca, Vuidugan. etc. aveau cazane de fiert rachiu.
         Mai erau câtiva meseriasi mici care produceau bunuri de prima necesitate: haine, încaltaminte, vase de uz casnic, etc.
         La data conscrierii au fost înregistrati: doi pantofari (Aron Pascu si Cãtanã Ioan), cinci olari (Olar Adam, Cârste Petru, Cizmas Lazãr, Rob Ioan si Chis Toader), apoi trei croitori (Vuzdugan Adam, Szabo Petru si fiul Szabo Petru) si un pieptãnar (Anton Cheptenaru). (Vezi NOTA 7)
         Potrivit conscriptiei nici în oras si nici în district nu existau în veacul al XVIII-lea tigani.
         Din tabelul anexã mai aflãm si alti meseriasi: Cainab Vasile - cizmar, Olar Petru, Cârste Ianos - pantofari, Cristas Pavel si Lucaci Lup - morari si Bãlan Ioan cu fratii lui - pescari, fiind scutiti de servicii domeniale si de impozite.
         În perimetrul gospodãriilor tãrãnesti mai functionau în anul 1758 un numãr de 10 mori, douã distilãrii de bere (de aceea strada din partea de rãsãrit s-a numit "a Berãriei") si 22 cazane de fiert rachiu (Vezi NOTA 8). Proprietarii de distilãrii de bere plãteau anual 3 florini renani iar cei cu cazane de fiert rachiu 2 florini renani. (Vezi NOTA 9)
         Date exacte despre numãrul mesterilor din fosta plasã Hãlmagiu (desfiintatã în anul 1950) în secolul al XIX-lea le avem numai dupã alipirea Hãlmagiului, în anul 1876, la comitatul Arad. Astfel, în anul 1882 erau în plasa Hãlmagiului 110 mesteri, în anul 1884 erau 137 si în 1892 erau 232.
         Desi aceste date se referã la toti mesterii satelor apartinãtoare plasei Halmagiu ponderea o detinea Halmagiu, ca centru mestesugãresc, comercial si administrativ.
         Numãrul exact si profilul meseriilor practicate numai în Hãlmagiu rezulta din statistica recensãmântului anilor 1890 si 1910, apoi din studiile noastre între anii 1964-1968, mentionate în capitolul populatiei.
         Si acum sã prezentam aceste meserii si meseriasi în secolul al XX-lea.
         Pânã la mijlocul secolului al XX-lea în Hãlmagiu au fost multi mesteri fierari. Dintre acestia amintim pe: Cãrdãu Marcu, Irhas Petru si Irhas Gheorghe, Ilies losif, Sortoc Gheorghe, Giurgiu Traian, Irhas Vichentie, Terei Ioachim, Sima Gheorghe si altii. Ca urmare a dezvoltãrii industriei, numãrul fierarilor a scãzut simtitor, întrucãt uneltele de uz agricol si casnic se produc acum în fabrici si se vând cu preturi foarte mici prin cooperativele de consum.
         Fierarii de azi se îndeletnicesc cu reparatii de unelte agricole, confectionarea scoabelor pentru consolidarea lemnelor în construirea acoperisurilor de case si anexe gospodãresti, confectionarea balamalelor pentru porti, potcoave pentru cai, etc.

         Tãbãcarii

         Mestesugurile pentru confectionarea articolelor de îmbrãcãminte si încãltãminte au cunoscut o mare dezvoltare înca din secolul al XVIII-lea. Astfel Hãlmagiul si satul Bãnesti (la 2 km nord-vest de Hãlmagiu) sunt mentionate ca vechi centre de tãbãcari si tãlpari. (Vezi NOTA 10)
         Opincile cu gurgoi, sau mai frecvent tãlpile confectionate de acesti tãlpari nu lipseau de la nici un târg din Zãrand si nici din centrele învecinate, cum ar fi Abrud sau Ineu. (Vezi NOTA 11)
         În secolul trecut, relateazã bãtrânul Groza Ioan a lui Paulina, erau foarte multi opincari în Hãlmagiu, fiindcã se purtau multe opinci si aici si în satele din jur. Cizmele si ghetele erau scumpe si le purtau numai oamenii avuti, adicã comerciantii, functionarii, meseriasii si agricultorii înstãriti, iar opincile se vindeau în niste tarabe fãcute în palangul care era locul unde este azi scoala. (Vezi NOTA 12)
         Cãtre sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea meseria de tãbãcar a cunoscut o epocã de mare ascensiune întrucât lumea devenise mai pretentioasã în încãltãminte înlocuind opincile cu cizme, bocanci, pantofi si sandale fãcute din piei tãbãcite. Ca urmare a acestui fapt s-au dezvoltat si meseriile de cizmari si pantofari.
         Dintre cei mai vechi tãbacari ai secolului al XX-lea amintim pe: Dusan Ioan, Pop Toma (decedat în vârstã de 93 ani), Roman Petru, Cãtanã Vichentie, Budan Petru, Schenk Carol, Hantiu Gheorghe, Hantiu Ioan, Rus Ioan lui Gheorghe, Tonta Traian, Groza Alexandru si altii.
         Roman Petru, zis Pitigus, un tãbãcar sugubet de care oamenii în vârstâ îsi aduc bine aminte, povestea cum s-a dus sã vândã opinci la târgul de pe muntele Gãina si dupã vânzare si-a pus banii într-o traistã ce o tinea pe mânã. Bând rachiu i-a venit pofta sã joace o moatã si fiindcã-l incomoda traista a dat-o în grija unui mot, pânã se terminã jocul, dar motul a dispãrut. Vãzând cã este zadarnicã orice încercare de a-l gãsi a povestit pãtania cunoscutilor, în urmãtoarele versuri:
                  "Tine mot de astã straitã
                  Sã mã hit (joc n.n.) cu asta moata
                  Pânã mã hitai cu moatã
                  Motu sã dusã cu straitã."

         Cizmarii si pantofarii

         Si meseriile de cizmar si pantofar au atras multi locuitori ai Hãlmagiului, numãrul lor fiind chiar mai mare decât al tãbãcarilor. Multi dintre ei aveau ateliere proprii în care confectionau încãltãminte la comandã sau pentru vânzare în târgurile din Hãlmagiu si din alte localitãti, apoi fãceau reparatii, fiind ajutati de calfe si ucenici.
         Pânã în urmã cu câteva decenii cizmarii duceau la târgurile mari din localitate cizmele puse pe o rudã si purtatã pe umeri de cãtre calfe si ucenici, fãcându-si în felul acesta reclamã mãrfii. Lângã satrele lor se aflau niste potcovari si îndatã ce se vindeau cizmele acestia se ofereau cumpãrãtorilor sã le potcoveasca, pe loc, pentru câtiva lei. (Vezi NOTA 13)
         Multi dintre cizmari si pantofari, neputând face fatã concurentei, aveau ateliere numai de reparatii, sau lucrau în atelierele altora.
         Dintre cizmarii si pantofarii cu renume amintim pe: Tãmas Petru, Cizmas Alexandru lui Iliut, Balta Petru, Neacsu Stefan, Bora Ioan, Tîrcus Ioan, Cizmas Alexandru, Budean Petru si altii.
         Atât tãbãcãritul cât si cizmãritul au fost, pentru moment, abandonate, în localitate existând în prezent un singur atelier de reparat încãltãmintea. Explicatia constã în faptul cã se produce încãltãminte mai frumoasã si mai ieftinã în fabrici si se poate cumpãra de la cooperativele de consum si mai recent din târg.

         Cojocãritul

         Nu cunoastem nici documentar si nici prin traditia oralã nu ni s-au transmis informatii în legãturã cu existenta unor bresle mestesugãresti în pãrtile Hãlmagiului. De aceea tragem concluzia cã în aceastã zonã cojocãritul s-a dezvoltat liber, întocmai cu tãbãcitul pieilor si cizmãritul.
         Populatia din jurul Hãlmagiului ocupându-se cu pãstoritul si agricultura a avut, din timpuri îndepãrtate, trebuintã de îrnbrãcãminte si din piei de oi, clima de aici fiind destul de rece. Astfel, unii dintre locuitori s-au ocupat mai mult decât altii cu confectionarea cojoacelor, specializându-se în aceastã meserie, mai ales cã în ziua de sâmbãtã (cînd era târg) se tãiau oi, carnea se vindea iar pieile se retineau pentru cojoace. Din vechime si pânã în zilele noastre aici a fost un puternic centru de cojocari. Fiind multi mesteri cojocari în localitate a actionat legea selectiei naturale, a concurentei, astfel cã nu toti cei care au învãtat meseria au reusit sã aibã ateliere proprii si satre în târg. Unii cojocari s-au multumit sã lucreze contra platã în atelierele altora, scãpând de grija cã nu vor putea vinde produsele muncii lor.
         Cojocarii din Hãlmagiu s-au bucurat întotdeauna de un bun renume, atât în rândurile clientelei lor cât- si în rândul colegilor din alte localitãti. Calitatea produselor lor si solidaritatea ce a domnit între ei au fãcut ca aceastã meserie sã fie privitã cu deosebitã consideratie, iar pentru faptul cã cele mai multe cojoace se vindeau toamna si iarna iar unii mesteri adunau frumoase sume de bani, aceastã meserie a fost privitã ca fiind banoasa.
         Cei mai vechi cojocari de la începutul secolului al XX-lea, au fost: Costina George a lui Temie, Balta George a lui Zali, Sîrban Veni, Barna Iosif, Dragos Nicolae a Hopcii, Balta Arsenie, Busa George-Stupu, Buta Nicolae lui Lazãr, Cãinap Ioan lui Moise, Balta Nicolae-Chetãmas, etc.
         Dupã acestia a urmat seria cojocarilor dintre cele douã rãzboaie mondiale, anume: Târcus Ilie Târcus Gheorghe, Dãrãu Petru, Sîrban Gheorghe lui Veni, Balta Ionut lui Arsenie, Buta Ioan si Buta Nicolae, Balta Gheorghe lui Nicolael/Chetãmas/, Busa Gheorghe lui Alexandru, Rus Ioan lui Nicolae, Balta Petru, etc, la care s-au mai adãugat cojocarii tineri: Rus Ionicã, Gavrilã Constantin, Balta Nicu lui Ionut, si altii.
         Daca mai adaugam acestor mesteri si pe cojocarii ce lucreazã numai ocazional sau în atelierele acestora, numarul locuitorilor care cunosc meseria de cojocar se dubleazã. Statistica anului 1933 aratã cã în Halmagiu erau 12 cojocari definitivi (cu brevet de meseriasi). (Vezi NOTA 14)

         Alte meserii

         La meseriile de tãbãcar, cizmar si cojocar, despre care s-a vorbit mai înainte, trebuie sa adaugam si pe acelea de croitor, tâmplar, tinichigiu, mãcelar, frizer etc.
         Acestia din urmã nu s-au ridicat niciodatã la nivelul tãbãcarilor, cizmarilor si cojocarilor. Dintre ei s-au desprins totusi meseriasi de renume, ca Jepian Gheorghe, Neszaros Adolf, Meszaros Stefan, Popovici Vasile, Dusan Miron, toti croitori, apoi tâmplari Lambing Marton, Giurgiu Ioan, Sima Ioan, Golea Lazãr, David Lazãr, Golea Iovu, tinichigii Aron Gheorghe (Grofu), Sida Aurel si Brãdean Nicolae etc.
         Pe la mijlocul secolului al XX-lea în Hãlmagiu erau cinci frizerii. De mare popularitate s-a bucurat frizeria lui Petru Borza, atât pentru modul deosebit de atent cu care erau serviti clientii, cât si pentru mobilierul foarte elegant. Alt frizer, Lambing Ferdinand, practica ocazional si oficiul de dentist, extrãgând mãsele si dinti.
         Enumerarea meseriilor ar fi incompletã dacã nu am spune câteva cuvinte si despre mãcelari.
         Meseria de mãcelar trebuie sã fie destul de veche si credem cã s-a nãscut din casapii tãietori de oi (numai sâmbãta, în ziua târgului) si s-a dezvoltat pe mãsura urbanizãrii localitãtii, când populatia a devenit mai compactã si cu o pondere mestesugãreascã si comercialã iar carnea a început sã ocupe un loc important în alimentatie si în timpul sãptãmanii. În secolul al XX-lea de mare renume s-au bucurat mãcelãriile lui Covaci Emil, Stefea Nicolae, Linek Ioan, Balta Gheorghe si Busa Arsenie. Dar pe lângã acesti mãcelari de profesie au existat, si mai existã si azi, mãcelari ocazionali care taie si preparã carnea de porci, oi, miei, vite, vitei, etc. pe la rude, vecini si prieteni.
         În fine, unii dintre locuitorii Hãlmagiului se ocupau si cu cãrãusia de mãrfuri din garã la prãvãliile din centru si în piata, precum si cu transportul permanent la toate trenurile a calãtorilor. Azi numãrul lor este foarte mic, transportul cãlãtorilor pânã la garã si înapoi se face cu autobuzele. Birjele lui Târcus Gheorghe, Târcus Ioan, Duma Mihai-Mosu, Ciungan Traian, Sortoc Ioan, Balta Maria si altele, au rãmas o frumoasã amintire a unui timp abia dispãrut.
         Inginerii Ioan Ciomag si Valeriu Popa Necsa, cercetând meseriile practicate în muntii Apuseni, amintesc de existenta ciubãrarilor si a cercuitorilor, precum si de aceea a "holoangãrilor" din douã comune apartinãtoare judetului Arad: Hãlmagiu si Hãlmãgel si aratã cã în anul 1933 erau în Hãlmagiu 6 cercuitori, 7 mesteri ciubãrari si mai multi holoangãri, acestia fiind ciubãrari si cercuitori care merg din sat în sat cu cercuri în spate si cu instrumentele necesare reparãrii vaselor din lemn, lucrând sezonier. (Vezi NOTA 15)

         Industria alimentara

         Valorificând forta apei in Hâlmagiu au luat nastere, din vechime, o serie de mici industrii tãrãnesti, sub forma morilor de macinat cereale si a produselor de ulei din semintele de dovleac. Morãritul a constituit, din timpuri ce se pierd în negura vremilor, o sursa foarte rentabila de câstig pentru familiile înnobilate, care pe lânga dreptul de a tine cârciumi îl aveau si pe acela de a tine mori. În acele timpuri când iobagul era silit sã-si macine cerealele, câstigate cu mare trudã, la morile nobililor acestia acumulau un serios venit din uiumuri.
         Dupã desfiintarea iobãgiei prin legea nr. IX/1848, unii locuitori mai înstariti si-au construit si ei mori, astfel cã la data întocmirii lucrãrilor de carte funciarã (1867) erau în Hãlmagiu 8 mori notate pe harta cãrtii funciare. Din lipsa însemnãrilor nu putem sti capacitatea de functionare a acestor mori si nici calitatea fãinii. Totusi existenta a 8 mori pe o singurã vale pe o distantã de circa 1-2 km. ne conduce la ideea cã erau mici si putin consolidate si din acest motiv n-au putut rezista inundatiei din anul 1887. Dar cum sursa de câstig era mare si sigurã, dupã mutarea vãii pe actualul traseu au fost construite noi mori, astfel ca la începutul secolului al XX-lea existau iarãsi 8 mori, dintre care a lui Presowschi Ioan si Groza Alexandru pe valea Hãlmagiului, înainte de confluenta cu valea Bãnestilor, si apoi morile lui Busa Ioan, Ungur Vasile Sîrban Nicolae, Sirca Ilie si Bujac Teodor, iar pe valea Bãnestilor moara lui Popovici Adrian. În prezent functioneazã numai morile lui Rad Gheorghe si cea de pe valea Bãnestilor, restul fiind abandonate sau demolate, deoarece au devenit nerentabile fiindcã în localitate exista o brutarie de unde locuitorii se aprovizioneazã cu pâine.
         Tot asa au fost abandonate si cele douã prese de ulei.

         O caracteristicã a timpului actual este si faptul cã unele meserii vechi (tãbacari, cizmari, cojocari) sunt pe punctul de disparitie, astfel cã ponderea n-o mai detin meseriasii ci muncitorii, acestia reprezentând procentul de 23,57% (177 muncitori) din totalul locuitorilor apti de muncã. Explicatia constã în faptul cã restul s-a încadrat în munci salariate, îndreptându-se îndeosebi spre întreprinderile din jurul orasului Brad, si preferã sã cãlãtorescã zilnic la locul de muncã si sã fie retribuit cu un salariu fix decât sã practice în localitate o meserie cu venituri întâmplãtoare. Acest fapt antreneazã o depopulare lentã a localitãtii, deoarece unii angajati, cu timpul, se stabilesc în localitãtile unde-si au locurile de muncã.
         Pentru remedierea acestei situatii si pentru stãvilirea exodului ar fi oportun sã se înfiinteze o industrie localã cu profil alimentar, sau de prelucrare a lemnului, a pieilor, a cãrãmizilor/cahle/de teracotã, fiindca resurse materiale si mânã de lucru se aflã din plin.

         Mica productie casnica

         Dacã meseriile mai înainte descrise au fost exercitate numai de catre barbati, nu trebuie sã pierdem din vedere faptul cã si femeile au îndeplinit, pe lângã activitatea de gospodine, si o îndeletnicire cu caracter de micã productie în industrie casnicã, constând în confectionarea îmbrãcãmintii sau chiar în producerea materiei prime.
         Desigur în secolele trecute, când o parte însemnatã a populatiei acestei localitãti a avut ca îndeletnicire principalã pãstoritul si agricultura, a existat o industrie casnicã destul de dezvoltatã, constând în prelucrarea materiilor prime si apoi în confectionarea îmbrãcãmintii si a lenjeriei de corp, pat si pentru alte întrebuintãri. Ponderea în aceastã activitate au avut-o femeile. Astfel îmbrãcãmintea strãbunilor, cu exceptia cojoacelor si a încãltãmintei, era confectionatã numai de cãtre femei, si cum gustul, priceperea si arta confectionãrii diferã de la o localitate la alta, desigur cã si aici a existat, în secolele trecute, un port cu trãsãturi distincte de alte localitãti. Unele remiscente ale vechiului port s-au pãstrat pânã la mijlocul secolului al XX-lea, atât în îmbrãcãmintea bãrbatilor cât si a femeilor, asa cum se mai gãsesc încã în multe gospodãrii unelte si obiecte cu ajutorul cãrora se prelucra materia primã destinatã producerii articolelor de îmbrãcãminte (melita, periile si pieptenii pentru fuioare si lânã, vârtelnita, urzoiul, rãzboiul de tesut, etc.)
         În secolul nostru - si cu atât mai mult în cele anterioare - se semãna cânepã si in din care, dupã topire, femeile scoteau prin melita fuioare ce le transformau prin tors în fire, apoi în jirebii, urzealã si în cele din urma, prin tesut în pânzã. Întreaga lenjerie a membrilor familiei, precum si cea de pat si de masã, era produsã numai în casã. Tot femeile erau acelea care croiau si coseau, cu mâna, îmbrãcãmintea lor si a barbatilor, vrednicia femeii fiind apreciatã si dupã reusita confectionãrii.

Razboi de tesut

         Pentru sezonul rece, care aici este destul de lung, femeile teseau pãnura din lânã necesarã facerii cioarecilor pentru bãrbati si a tundrelor, si se îndeletniceau cu diverse împletituri din lânã, ca: ciorapi, sfetere, mãnusi, etc.
         Tot aici trebuie amintite si ornamentele, ce cu sigurantã nu lipseau din aceste confectii, precum si activitatea femeilor în vopsirea firelor cu diverse culori pe care le scoteau din coaja copacilor, din frunze si din plante.
         Sensibilitatea, imaginatia si gustul pentru frumos, asa de mult dezvoltate la femei, precum si dorinta de a avea obiecte cât mai frumoase si mai de valoare, au fãcut ca unele femei sã se specializeze în tesãturi în in, cânepã si lânã apoi din bumbac, care pe lângã valoarea de întrebuintare sã aibã si o valoare artisticã. Asa se face cã în unele case se mai gãsesc fete de masã (mãsãrite) tesute în mai multe ite, pe fond alb si cu dungi în una ori mai multe culori, apoi stergare si cuverturi de pat mãiestrit tesute. Pe unele fete de masa si stergare s-au cusut si flori de culori deschise (rosu, roz, galben) sau închise (maro, bleumarin, verde sau negru), precum si desene geometrice în care alterneazã culorile închise cu cele deschise.
         Tesãturile din lânã se pare cã au fost mai îndrãgite decât cele din in si din cânepã. Aici abundã o mai mare diversitate de modele, motive florale si nuante de culori. Dacã în trecut aceste tesãturi se ornau cu dungi, mai târziu ornamentarea a fost înlocuitã cu figuri geometrice (pãtrate, romburi, cercuri), apoi cu figuri geometrice si flori.
         Influenta orãseneascã, extrem de puternicã, a fãcut ca în prezent putine femei - si numai dintre cele în vârstã - sã mai aibã astfel de preocupãri. Azi pânzeturile, fetele de masã, prosoapele si cuverturile de pat se procurã din comert si la preturi cu mult mai mici decât valoarea muncii si a materialelor încoporate în lenjeria produsã în casã. De asemenea, lenjeria de corp se procurã exclusiv din comert.