PRAVALII/
MESERII
agricultura/
zootehnia
targurile
primaria/
pretura
institutii
publice
biserica voievodala

PRAVALII, MESERII, MESERIASI

Birtul Mare

         Localuri si prăvălii

         În primul rând, si azi, impunătoarea clădire a "Birtului Mare", domină centrul Hălmagiului. Vechimea trebuie sa fie de circa 150-200 de ani, iar încăperile de la parter, cu usi la stradă, arată că această constructie a fost destinată comertului.
         În anul 1840 se făcea mentiune că în Hălmagiu exista "un foarte bun restaurant", căsute erariale, depozite de sare si câteva prăvălii frumoase (vezi NOTA 1) iar viata se învârtea într-un cerc vioi.
         Faptul că si azi oamenii vârstnici continuă a numi clădirea cu etaj, din centru, "Birtul Mare", ne confirmă neîndoielnic faptul că aici a existat un birt mare (restaurant), iar mai târziu hotel (casă de oaspeti), (vezi NOTA 2), casină si sală de petreceri, în opozitie cu celelalte clădiri mai mici. Clădirea a găzduit, în decursul timpului personalităti marcante, printre care si pe Avram Iancu, iar în anul. 1918 a fost sediul gărzilor nationale din fosta plasă Hălmagiu. (vezi NOTA 3)

         În centrul comunei au fost, alături de "Birtul Mare", si alte localuri destul de frecventate. În a doua jumătate a veacului al XIX-lea de mare popularitate s-a bucurat restaurantul si prăvăliile lui Simion Moldovan, om foarte priceput în comert. În casa acestuia, care dăinuie si azi, a functionat casina din Hălmagiu la sfârsitul veacului trecut si în primul deceniu al veacului al XX-lea, după mutarea din casa cumpărată de protopopiat.
         Tot la începutul veacului nostru exista si "birtul lui Putici", în casa actualmente proprietatea familiei Crainic. Aici se întruneau tinerii si organizau hore si petreceri întrucât localul era mai ferit de controlul permanent al administratiei austro-ungare. Echipele de călusari, conduse de Aron Gheorghe, făceau repetitii aici până seara târziu, după care se încingeau petreceri. (vezi NOTA 5)
         Mai în jos de "Birtul Mare" se afla, până în anul 1930, localul condus de către Petru Balta, iar peste drum, pe locul actualei frizerii a lui Petru Borza, era prăvălia si brutăria, tot a lui Petru Balta.
         Oamenii vârstnici povestesc că au mai existat înca două localuri în afara comunei, anume la locul "Banciu", pe lângă gara C.F.R. si la "Frunză Verde". (vezi NOTA 6)
         După sfârsitul războiului mondial din 1914 - 1918 s-a produs o înviorare în viata economică a localitătii. Oamenii întorsi din război si din Statele Unite ale Americii (unde fuseseră emigrati) începuseră să lucreze meseriile cu mai mult avânt, deoarece industria noastră era dezorganizată. Asa se explică ascensiunea meseriilor din perioada imediat următoare primului război mondial.
         Ca urmare a acestei conjuncturi economice, în Hălmagiu s-au deschis noi localuri, iar cele vechi s-au modernizat. În centrul comunei s-a deschis restaurantul si cafeneaua condusă de Petru Borza, local de întâlnire mai ales al intelectualilor, iar ia iesirea din comună, peste vale, se deschide prăvălia si birtul lui Hant Gheorghe, iar la gară birtul si prăvălia lui "Todorut" (Rus Teodor).
         În perioada dintre cele două războaie mondiale existau următoarele prăvălii: Crainic Fridman Iosif, Kraus, Lucaci Adrian, Hantiu Petru, Sima Ilie, Giurgiu Ioan, Tudor Alexandru /Pecu/, Kestimbaum si Rus Teodor. În aceste prăvălii se găseau mărfurile de care aveau trebuintă oamenii în acel timp, iar aprovizionarea lor se făcea de la fabrici sau de la prăvăliile en-gros-istilor din Oradea, Arad, Timisoara.
         Acestor localuri trebuie să le mai adăugăm si frizeriile lui Lambing Ferdinand, Borza Petru, Ciungan Octavian, apoi măcelăriile lui Stefea Nicolae, Linek Ioan, Busa Arsenie si Blata Gheorghe /Stiglita/, apoi atelierele diferitilor meseriasi, si să tragem concluzia că Hălmagiul a fost, din timpuri străvechi si până azi, un centru economic si comercial pentru satele din jur si chiar mai îndepărtate, care veneau să cumpere de aici.


Casa familiei Borza


Ulita Berariei


Magazinul universal

         Prăvăliile si localurile de azi

         Dar nu numai în vechime s-a bucurat de faima de a avea cele mai multe prăvălii si localuri, în raport cu asezările omenesti din jurul său, ci si azi. Localurilor vechi, cu destinatie comerială, li s-au adăugat altele.
         Trecându-se la etapa dezvoltării comertului cooperatist, prăvăliile vechi au fost reamenajate, modernizate si înzestrate cu mobilier nou, în prezent mărfurile vănzându-se în magazine cu specific anume.
         În anul 1967 s-a deschis, în plin centru, un magazin alimentar cu autoservire, apoi, alături un magazin cu produse de librărie si în continuare magazinul cu mărfuri de uz casnic.
         Lângă vechea scoală s-a deschis magazinul unde se vând biciclete, aparate de radio, instrumente electrice, ferărie, veselă si altele, iar peste drum, magazinul de vânzarea pâinii si de reparatii a ceasornicelor. Cooperativa de consum si-a construit un magazin universal cu etaj, pe strada Farmaciei.
         În centrul comunei stau fată în fata, confruntându-se, vechiul si noul cămin cultural, fiecare având câte o sală de cinematograf. În clădirea vechiului cămin cultural /Birtul Mare/, la stradă se află sala de cinematograf si clubul, unde cei dornici de agrement îsi găsesc momente de destindere jucând table, remy, sah, biliard, apoi ascultă emisiunile de radio si vizionează spectacolele transmise prin televiziune, citesc ziare si reviste si poartă diferite discutii.
         Peste drum, marea sală a căminului cultural, cu scenă mare si mobilier modern, invită locuitorii din Hălmagiu si din jur la spectacolele date de formatiile culturale, iar ecranul mare oferă posibilitatea unor proiectii de bună calitate. Tot aici se afla si biblioteca.
         În fine, două frizerii, o sifonărie, un atelier de croitorie si un laborator de cofetărie vin să completeze numărul localurilor de azi, la care se mai adaugă si impozanta clădire a noii scoli cu două etaje.
         Prima prăvalie deschisă după Revolutia din 1989 a fost A.F. Ema a Primarului Iorga Marin si a familiei sale (Pop Elena si Alex ), mai apoi au mai apărut peste 50 de unităti comerciale si de productie.


Strada principala cu magazine


Birtutu din piata


Sambata la piata

         MESERII SI MESERIASI

         Exploatarea feudală, si apoi iobăgia, a determinat o parte din populatia acestor locuri să-si găsească mijloace de existentă în diferite îndeletniciri mestesugăresti. Astfel oamenii cu înclinatii spre mestesuguri s-au eliberat treptat de sub dependenta feudală si încă din evul mediu, după aparitia diviziunii muncii între agricultori si mestesugari, în sânul acestora din urmă s-au produs noi diviziuni: lemnari, fierari, tăbăcari, cojocari, opincari, cizmari, colopari (pălărieri - fam. Revilak), etc. În felul acesta Hălmagiul s-a situat alături de Baia de Cris si Brad (din fostul comitat Zărand) în rândul localitătilor care au bază si mijloace de trai de natură mestesugărească si comercială (ateliere si vetre de târguri).
         În evul mediu au existat în Hălmagiu cuptoare de topit fier în locurile numite azi "cou" (lângă ocolul silvic vechi) si "cout" (lângă actuala gospodărie a familiei Busa Petru). Aici se topea minereul adus de sub muntele Găina si tot aici au lucrat, desigur, multi mesteri priceputi în făurirea uneltelor agricole din această materie: topoare, sape, coase, seceri, ferării pentru pluguri, grape, care, cărute, etc. pe care le vindeau apoi în târguri.
         Nu avem prea multe informatii si date statistice cu privire la numărul si felurile meseriilor practicate în secolele anterioare în Hălmagiu si satele din jurul lui, deoarece până în anul 1876 Hălmagiul a făcut parte, din punct de vedere administrativ, din fostul comitat Zărand, din a cărui arhivă au rămas putine documente.
         Totusi un document din anul 1758, intitulat "Conscriptia Fiscală din anul 1758" descoperit de cercetătoarea Elena Rodica Colta în biblioteca muzeului de istorie din Arad, înregistrat sub nr.1425 ne dă informatii despre comertul, negustorii si micii meseriasi din Hălmagiu din acel timp.
         Înformatiile au fost publicate în revista de istorie ZIRIDAVA nr. XVIII/1993 din Arad. Din acea conscriptie rezultă că în "orasul" Hălmagiu erau trei negustori: Nika Gheorghi, Manole si Alexa. Ei erau români macedoneni si s-au impus ca cetăteni de vază.
         Mai erau atunci proprietari de mori, de distilării de rachiuri si de bere.
         Din listele de conscriptie fiscala rezulta că se ocupau cu morăritul: familiile Olar, Cârste (exact Cristea n.n.) Turc (exact Turuc), Brislas, Lucaci, Huh si incvilinul Chis Toader.-
         Aveau distilării de bere familiile: Faur, Tripoian si Huh, iar familiile Cainab (corect Cainap n.n), Lazar, Olar, Cârste, Baltă, Cizmas, Maghiar, Borza, Lucaci, Rob, Popa, Giurca, Vuidugan. etc. aveau cazane de fiert rachiu.
         Mai erau câtiva meseriasi mici care produceau bunuri de prima necesitate: haine, încaltaminte, vase de uz casnic, etc.
         La data conscrierii au fost înregistrati: doi pantofari (Aron Pascu si Cătană Ioan), cinci olari (Olar Adam, Cârste Petru, Cizmas Lazăr, Rob Ioan si Chis Toader), apoi trei croitori (Vuzdugan Adam, Szabo Petru si fiul Szabo Petru) si un pieptănar (Anton Cheptenaru). (Vezi NOTA 7)
         Potrivit conscriptiei nici în oras si nici în district nu existau în veacul al XVIII-lea tigani.
         Din tabelul anexă mai aflăm si alti meseriasi: Cainab Vasile - cizmar, Olar Petru, Cârste Ianos - pantofari, Cristas Pavel si Lucaci Lup - morari si Bălan Ioan cu fratii lui - pescari, fiind scutiti de servicii domeniale si de impozite.
         În perimetrul gospodăriilor tărănesti mai functionau în anul 1758 un număr de 10 mori, două distilării de bere (de aceea strada din partea de răsărit s-a numit "a Berăriei") si 22 cazane de fiert rachiu (Vezi NOTA 8). Proprietarii de distilării de bere plăteau anual 3 florini renani iar cei cu cazane de fiert rachiu 2 florini renani. (Vezi NOTA 9)
         Date exacte despre numărul mesterilor din fosta plasă Hălmagiu (desfiintată în anul 1950) în secolul al XIX-lea le avem numai după alipirea Hălmagiului, în anul 1876, la comitatul Arad. Astfel, în anul 1882 erau în plasa Hălmagiului 110 mesteri, în anul 1884 erau 137 si în 1892 erau 232.
         Desi aceste date se referă la toti mesterii satelor apartinătoare plasei Halmagiu ponderea o detinea Halmagiu, ca centru mestesugăresc, comercial si administrativ.
         Numărul exact si profilul meseriilor practicate numai în Hălmagiu rezulta din statistica recensământului anilor 1890 si 1910, apoi din studiile noastre între anii 1964-1968, mentionate în capitolul populatiei.
         Si acum să prezentam aceste meserii si meseriasi în secolul al XX-lea.
         Până la mijlocul secolului al XX-lea în Hălmagiu au fost multi mesteri fierari. Dintre acestia amintim pe: Cărdău Marcu, Irhas Petru si Irhas Gheorghe, Ilies losif, Sortoc Gheorghe, Giurgiu Traian, Irhas Vichentie, Terei Ioachim, Sima Gheorghe si altii. Ca urmare a dezvoltării industriei, numărul fierarilor a scăzut simtitor, întrucăt uneltele de uz agricol si casnic se produc acum în fabrici si se vând cu preturi foarte mici prin cooperativele de consum.
         Fierarii de azi se îndeletnicesc cu reparatii de unelte agricole, confectionarea scoabelor pentru consolidarea lemnelor în construirea acoperisurilor de case si anexe gospodăresti, confectionarea balamalelor pentru porti, potcoave pentru cai, etc.


Roata de caruta


Cazan de tuica


Storcatoare de ulei de seminte

         Tăbăcarii

         Mestesugurile pentru confectionarea articolelor de îmbrăcăminte si încăltăminte au cunoscut o mare dezvoltare înca din secolul al XVIII-lea. Astfel Hălmagiul si satul Bănesti (la 2 km nord-vest de Hălmagiu) sunt mentionate ca vechi centre de tăbăcari si tălpari. (Vezi NOTA 10)
         Opincile cu gurgoi, sau mai frecvent tălpile confectionate de acesti tălpari nu lipseau de la nici un târg din Zărand si nici din centrele învecinate, cum ar fi Abrud sau Ineu. (Vezi NOTA 11)
         În secolul trecut, relatează bătrânul Groza Ioan a lui Paulina, erau foarte multi opincari în Hălmagiu, fiindcă se purtau multe opinci si aici si în satele din jur. Cizmele si ghetele erau scumpe si le purtau numai oamenii avuti, adică comerciantii, functionarii, meseriasii si agricultorii înstăriti, iar opincile se vindeau în niste tarabe făcute în palangul care era locul unde este azi scoala. (Vezi NOTA 12)
         Către sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea meseria de tăbăcar a cunoscut o epocă de mare ascensiune întrucât lumea devenise mai pretentioasă în încăltăminte înlocuind opincile cu cizme, bocanci, pantofi si sandale făcute din piei tăbăcite. Ca urmare a acestui fapt s-au dezvoltat si meseriile de cizmari si pantofari.
         Dintre cei mai vechi tăbacari ai secolului al XX-lea amintim pe: Dusan Ioan, Pop Toma (decedat în vârstă de 93 ani), Roman Petru, Cătană Vichentie, Budan Petru, Schenk Carol, Hantiu Gheorghe, Hantiu Ioan, Rus Ioan lui Gheorghe, Tonta Traian, Groza Alexandru si altii.
         Roman Petru, zis Pitigus, un tăbăcar sugubet de care oamenii în vârstâ îsi aduc bine aminte, povestea cum s-a dus să vândă opinci la târgul de pe muntele Găina si după vânzare si-a pus banii într-o traistă ce o tinea pe mână. Bând rachiu i-a venit pofta să joace o moată si fiindcă-l incomoda traista a dat-o în grija unui mot, până se termină jocul, dar motul a dispărut. Văzând că este zadarnică orice încercare de a-l găsi a povestit pătania cunoscutilor, în următoarele versuri:
                  "Tine mot de astă straită
                  Să mă hit (joc n.n.) cu asta moata
                  Până mă hitai cu moată
                  Motu să dusă cu straită."


Opinci in muzeul scolii

         Cizmarii si pantofarii

         Si meseriile de cizmar si pantofar au atras multi locuitori ai Hălmagiului, numărul lor fiind chiar mai mare decât al tăbăcarilor. Multi dintre ei aveau ateliere proprii în care confectionau încăltăminte la comandă sau pentru vânzare în târgurile din Hălmagiu si din alte localităti, apoi făceau reparatii, fiind ajutati de calfe si ucenici.
         Până în urmă cu câteva decenii cizmarii duceau la târgurile mari din localitate cizmele puse pe o rudă si purtată pe umeri de către calfe si ucenici, făcându-si în felul acesta reclamă mărfii. Lângă satrele lor se aflau niste potcovari si îndată ce se vindeau cizmele acestia se ofereau cumpărătorilor să le potcoveasca, pe loc, pentru câtiva lei. (Vezi NOTA 13)
         Multi dintre cizmari si pantofari, neputând face fată concurentei, aveau ateliere numai de reparatii, sau lucrau în atelierele altora.
         Dintre cizmarii si pantofarii cu renume amintim pe: Tămas Petru, Cizmas Alexandru lui Iliut, Balta Petru, Neacsu Stefan, Bora Ioan, Tîrcus Ioan, Cizmas Alexandru, Budean Petru si altii.
         Atât tăbăcăritul cât si cizmăritul au fost, pentru moment, abandonate, în localitate existând în prezent un singur atelier de reparat încăltămintea. Explicatia constă în faptul că se produce încăltăminte mai frumoasă si mai ieftină în fabrici si se poate cumpăra de la cooperativele de consum si mai recent din târg.

         Cojocăritul

         Nu cunoastem nici documentar si nici prin traditia orală nu ni s-au transmis informatii în legătură cu existenta unor bresle mestesugăresti în părtile Hălmagiului. De aceea tragem concluzia că în această zonă cojocăritul s-a dezvoltat liber, întocmai cu tăbăcitul pieilor si cizmăritul.
         Populatia din jurul Hălmagiului ocupându-se cu păstoritul si agricultura a avut, din timpuri îndepărtate, trebuintă de îrnbrăcăminte si din piei de oi, clima de aici fiind destul de rece. Astfel, unii dintre locuitori s-au ocupat mai mult decât altii cu confectionarea cojoacelor, specializându-se în această meserie, mai ales că în ziua de sâmbătă (cînd era târg) se tăiau oi, carnea se vindea iar pieile se retineau pentru cojoace. Din vechime si până în zilele noastre aici a fost un puternic centru de cojocari. Fiind multi mesteri cojocari în localitate a actionat legea selectiei naturale, a concurentei, astfel că nu toti cei care au învătat meseria au reusit să aibă ateliere proprii si satre în târg. Unii cojocari s-au multumit să lucreze contra plată în atelierele altora, scăpând de grija că nu vor putea vinde produsele muncii lor.
         Cojocarii din Hălmagiu s-au bucurat întotdeauna de un bun renume, atât în rândurile clientelei lor cât- si în rândul colegilor din alte localităti. Calitatea produselor lor si solidaritatea ce a domnit între ei au făcut ca această meserie să fie privită cu deosebită consideratie, iar pentru faptul că cele mai multe cojoace se vindeau toamna si iarna iar unii mesteri adunau frumoase sume de bani, această meserie a fost privită ca fiind banoasa.
         Cei mai vechi cojocari de la începutul secolului al XX-lea, au fost: Costina George a lui Temie, Balta George a lui Zali, Sîrban Veni, Barna Iosif, Dragos Nicolae a Hopcii, Balta Arsenie, Busa George-Stupu, Buta Nicolae lui Lazăr, Căinap Ioan lui Moise, Balta Nicolae-Chetămas, etc.
         După acestia a urmat seria cojocarilor dintre cele două războaie mondiale, anume: Târcus Ilie Târcus Gheorghe, Dărău Petru, Sîrban Gheorghe lui Veni, Balta Ionut lui Arsenie, Buta Ioan si Buta Nicolae, Balta Gheorghe lui Nicolael/Chetămas/, Busa Gheorghe lui Alexandru, Rus Ioan lui Nicolae, Balta Petru, etc, la care s-au mai adăugat cojocarii tineri: Rus Ionică, Gavrilă Constantin, Balta Nicu lui Ionut, si altii.
         Daca mai adaugam acestor mesteri si pe cojocarii ce lucrează numai ocazional sau în atelierele acestora, numarul locuitorilor care cunosc meseria de cojocar se dublează. Statistica anului 1933 arată că în Halmagiu erau 12 cojocari definitivi (cu brevet de meseriasi). (Vezi NOTA 14)

         Alte meserii

         La meseriile de tăbăcar, cizmar si cojocar, despre care s-a vorbit mai înainte, trebuie sa adaugam si pe acelea de croitor, tâmplar, tinichigiu, măcelar, frizer etc.
         Acestia din urmă nu s-au ridicat niciodată la nivelul tăbăcarilor, cizmarilor si cojocarilor. Dintre ei s-au desprins totusi meseriasi de renume, ca Jepian Gheorghe, Neszaros Adolf, Meszaros Stefan, Popovici Vasile, Dusan Miron, toti croitori, apoi tâmplari Lambing Marton, Giurgiu Ioan, Sima Ioan, Golea Lazăr, David Lazăr, Golea Iovu, tinichigii Aron Gheorghe (Grofu), Sida Aurel si Brădean Nicolae etc.
         Pe la mijlocul secolului al XX-lea în Hălmagiu erau cinci frizerii. De mare popularitate s-a bucurat frizeria lui Petru Borza, atât pentru modul deosebit de atent cu care erau serviti clientii, cât si pentru mobilierul foarte elegant. Alt frizer, Lambing Ferdinand, practica ocazional si oficiul de dentist, extrăgând măsele si dinti.
         Enumerarea meseriilor ar fi incompletă dacă nu am spune câteva cuvinte si despre măcelari.
         Meseria de măcelar trebuie să fie destul de veche si credem că s-a născut din casapii tăietori de oi (numai sâmbăta, în ziua târgului) si s-a dezvoltat pe măsura urbanizării localitătii, când populatia a devenit mai compactă si cu o pondere mestesugărească si comercială iar carnea a început să ocupe un loc important în alimentatie si în timpul săptămanii. În secolul al XX-lea de mare renume s-au bucurat măcelăriile lui Covaci Emil, Stefea Nicolae, Linek Ioan, Balta Gheorghe si Busa Arsenie. Dar pe lângă acesti măcelari de profesie au existat, si mai există si azi, măcelari ocazionali care taie si prepară carnea de porci, oi, miei, vite, vitei, etc. pe la rude, vecini si prieteni.
         În fine, unii dintre locuitorii Hălmagiului se ocupau si cu cărăusia de mărfuri din gară la prăvăliile din centru si în piata, precum si cu transportul permanent la toate trenurile a calătorilor. Azi numărul lor este foarte mic, transportul călătorilor până la gară si înapoi se face cu autobuzele. Birjele lui Târcus Gheorghe, Târcus Ioan, Duma Mihai-Mosu, Ciungan Traian, Sortoc Ioan, Balta Maria si altele, au rămas o frumoasă amintire a unui timp abia dispărut.
         Inginerii Ioan Ciomag si Valeriu Popa Necsa, cercetând meseriile practicate în muntii Apuseni, amintesc de existenta ciubărarilor si a cercuitorilor, precum si de aceea a "holoangărilor" din două comune apartinătoare judetului Arad: Hălmagiu si Hălmăgel si arată că în anul 1933 erau în Hălmagiu 6 cercuitori, 7 mesteri ciubărari si mai multi holoangări, acestia fiind ciubărari si cercuitori care merg din sat în sat cu cercuri în spate si cu instrumentele necesare reparării vaselor din lemn, lucrând sezonier. (Vezi NOTA 15)

         Industria alimentara

         Valorificând forta apei in Hâlmagiu au luat nastere, din vechime, o serie de mici industrii tărănesti, sub forma morilor de macinat cereale si a produselor de ulei din semintele de dovleac. Morăritul a constituit, din timpuri ce se pierd în negura vremilor, o sursa foarte rentabila de câstig pentru familiile înnobilate, care pe lânga dreptul de a tine cârciumi îl aveau si pe acela de a tine mori. În acele timpuri când iobagul era silit să-si macine cerealele, câstigate cu mare trudă, la morile nobililor acestia acumulau un serios venit din uiumuri.
         După desfiintarea iobăgiei prin legea nr. IX/1848, unii locuitori mai înstariti si-au construit si ei mori, astfel că la data întocmirii lucrărilor de carte funciară (1867) erau în Hălmagiu 8 mori notate pe harta cărtii funciare. Din lipsa însemnărilor nu putem sti capacitatea de functionare a acestor mori si nici calitatea făinii. Totusi existenta a 8 mori pe o singură vale pe o distantă de circa 1-2 km. ne conduce la ideea că erau mici si putin consolidate si din acest motiv n-au putut rezista inundatiei din anul 1887. Dar cum sursa de câstig era mare si sigură, după mutarea văii pe actualul traseu au fost construite noi mori, astfel ca la începutul secolului al XX-lea existau iarăsi 8 mori, dintre care a lui Presowschi Ioan si Groza Alexandru pe valea Hălmagiului, înainte de confluenta cu valea Bănestilor, si apoi morile lui Busa Ioan, Ungur Vasile Sîrban Nicolae, Sirca Ilie si Bujac Teodor, iar pe valea Bănestilor moara lui Popovici Adrian. În prezent functionează numai morile lui Rad Gheorghe si cea de pe valea Bănestilor, restul fiind abandonate sau demolate, deoarece au devenit nerentabile fiindcă în localitate exista o brutarie de unde locuitorii se aprovizionează cu pâine.
         Tot asa au fost abandonate si cele două prese de ulei.


Moara lui Lelu


Stupina


Cazan de tuica

         O caracteristică a timpului actual este si faptul că unele meserii vechi (tăbacari, cizmari, cojocari) sunt pe punctul de disparitie, astfel că ponderea n-o mai detin meseriasii ci muncitorii, acestia reprezentând procentul de 23,57% (177 muncitori) din totalul locuitorilor apti de muncă. Explicatia constă în faptul că restul s-a încadrat în munci salariate, îndreptându-se îndeosebi spre întreprinderile din jurul orasului Brad, si preferă să călătorescă zilnic la locul de muncă si să fie retribuit cu un salariu fix decât să practice în localitate o meserie cu venituri întâmplătoare. Acest fapt antrenează o depopulare lentă a localitătii, deoarece unii angajati, cu timpul, se stabilesc în localitătile unde-si au locurile de muncă.
         Pentru remedierea acestei situatii si pentru stăvilirea exodului ar fi oportun să se înfiinteze o industrie locală cu profil alimentar, sau de prelucrare a lemnului, a pieilor, a cărămizilor/cahle/de teracotă, fiindca resurse materiale si mână de lucru se află din plin.

         Mica productie casnica

         Dacă meseriile mai înainte descrise au fost exercitate numai de catre barbati, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că si femeile au îndeplinit, pe lângă activitatea de gospodine, si o îndeletnicire cu caracter de mică productie în industrie casnică, constând în confectionarea îmbrăcămintii sau chiar în producerea materiei prime.
         Desigur în secolele trecute, când o parte însemnată a populatiei acestei localităti a avut ca îndeletnicire principală păstoritul si agricultura, a existat o industrie casnică destul de dezvoltată, constând în prelucrarea materiilor prime si apoi în confectionarea îmbrăcămintii si a lenjeriei de corp, pat si pentru alte întrebuintări. Ponderea în această activitate au avut-o femeile. Astfel îmbrăcămintea străbunilor, cu exceptia cojoacelor si a încăltămintei, era confectionată numai de către femei, si cum gustul, priceperea si arta confectionării diferă de la o localitate la alta, desigur că si aici a existat, în secolele trecute, un port cu trăsături distincte de alte localităti. Unele remiscente ale vechiului port s-au păstrat până la mijlocul secolului al XX-lea, atât în îmbrăcămintea bărbatilor cât si a femeilor, asa cum se mai găsesc încă în multe gospodării unelte si obiecte cu ajutorul cărora se prelucra materia primă destinată producerii articolelor de îmbrăcăminte (melita, periile si pieptenii pentru fuioare si lână, vârtelnita, urzoiul, războiul de tesut, etc.)
         În secolul nostru - si cu atât mai mult în cele anterioare - se semăna cânepă si in din care, după topire, femeile scoteau prin melita fuioare ce le transformau prin tors în fire, apoi în jirebii, urzeală si în cele din urma, prin tesut în pânză. Întreaga lenjerie a membrilor familiei, precum si cea de pat si de masă, era produsă numai în casă. Tot femeile erau acelea care croiau si coseau, cu mâna, îmbrăcămintea lor si a barbatilor, vrednicia femeii fiind apreciată si după reusita confectionării.


Vanzator de capestre


Razboi de tesut

         Pentru sezonul rece, care aici este destul de lung, femeile teseau pănura din lână necesară facerii cioarecilor pentru bărbati si a tundrelor, si se îndeletniceau cu diverse împletituri din lână, ca: ciorapi, sfetere, mănusi, etc.
         Tot aici trebuie amintite si ornamentele, ce cu sigurantă nu lipseau din aceste confectii, precum si activitatea femeilor în vopsirea firelor cu diverse culori pe care le scoteau din coaja copacilor, din frunze si din plante.
         Sensibilitatea, imaginatia si gustul pentru frumos, asa de mult dezvoltate la femei, precum si dorinta de a avea obiecte cât mai frumoase si mai de valoare, au făcut ca unele femei să se specializeze în tesături în in, cânepă si lână apoi din bumbac, care pe lângă valoarea de întrebuintare să aibă si o valoare artistică. Asa se face că în unele case se mai găsesc fete de masă (măsărite) tesute în mai multe ite, pe fond alb si cu dungi în una ori mai multe culori, apoi stergare si cuverturi de pat măiestrit tesute. Pe unele fete de masa si stergare s-au cusut si flori de culori deschise (rosu, roz, galben) sau închise (maro, bleumarin, verde sau negru), precum si desene geometrice în care alternează culorile închise cu cele deschise.
         Tesăturile din lână se pare că au fost mai îndrăgite decât cele din in si din cânepă. Aici abundă o mai mare diversitate de modele, motive florale si nuante de culori. Dacă în trecut aceste tesături se ornau cu dungi, mai târziu ornamentarea a fost înlocuită cu figuri geometrice (pătrate, romburi, cercuri), apoi cu figuri geometrice si flori.
         Influenta orăsenească, extrem de puternică, a făcut ca în prezent putine femei - si numai dintre cele în vârstă - să mai aibă astfel de preocupări. Azi pânzeturile, fetele de masă, prosoapele si cuverturile de pat se procură din comert si la preturi cu mult mai mici decât valoarea muncii si a materialelor încoporate în lenjeria produsă în casă. De asemenea, lenjeria de corp se procură exclusiv din comert.

   NOTE

         01. Nemzeti Tarassalkodo / 1840, Kolozavari, 6 februar 1840, nr. 6, Kerekes Miha1y.
         02. Cartea funciară nr. 502, Hălmagiu, nr. Tip 188, 188 /a.
         03. Traian Mager. Contributiile la istoria unirii 1918 - 19. Tiparul tipografiei Deicezane. Arad, 1939, pag. 22
         04. Traian Mager. Tinutul Hălmagiului, vol. II, pag. 83-85.
         05. Aron Gheorghe, zis Grofu, a decedat în anul 1966, în vârstă de 81 ani.
         06. Iată ce relata, în ziua de 31 martie 1969, Groza Ioan a lui Paulina în vârstă de 85 am:
             "Pe locul unde este azi casa sefului de gara Darau Gheorghe era din bătrâni, un birt numit "LA BANCIU". Cred că asa l-a chemat pe acela care l-a deschis prima dată. Acest birt s-a distrus prin moartea ultimului birtas, mai înainte de primul răboi mondial dar a rămas până azi numele de "La Banciu".
             "La locul numit "FRUNZA VERDE", peste drum de casa în care locuieste Mizes Niculăită, era un birt cu etaj si în continuare erau sopruri în care se adăposteau drumetii si vitele de vremea rea. Acest birt era al domeniului de Hălmagiu. Drumul ce trecea pe lângă acest birt era foarte umblat de oameni, care mergeau cu vitele si carăle si cărutele pe la târgurile din Hălmagiu si Brad. După ce s-a făcut calea ferată /anul 1893/ drumul de la "frunză verde" a fost tot mai putin folosit iar birtasii nemai putând plăti arenda la domeniu au parasit birtul, care s a ruinat si hulit (dărămat n.n) mai înainte de razboiul din 1914."
         07. Ziridava, pag, 111. Elena Bodica Colta.
         08. Ziridava, pag. 112.
         09. Ziridava, pag. 105.
         10. Muzeul regional Hunedoara - Deva. Contributii la cunoasterea regiunii Hunedoara, 1956. Sate din Zărand specializate în mestesuguri tărănesti, N. Dunăre, pag. 129.
         11. SARGETIA. Acta Muzei regionalis Devensis, vol. 4, pag. 335, N. Dunăre. Portul din Tara Zărandului.
         12. Tot despre această meserie ne mai relatează, alături de Groza Ioan a lui Paulina (31 martie 1908) si nonagenarul Costina Alexandru, pantofar născut în Hălmagiu si decedat în Brad în anul 1968. "Informatar adcu aminte - zice el - "când eram copil oamenii din Hălmagiu si din jurul lui se încăltau cu opinci din piele de vilte, iar cei mai bogati cu cizme. În Hălmagiu erau multi "cimari" (tăbăcari) si vindeau opincile în târăbile din pragul unde este azi scoala."
         13. Informator: Petru Borza, meserias frizer, în vârstă de 83 ani.
         14. Ioan Ciomac si Valeriu Popa Necsa: Muntii Apuseni. Bucuresti, 1936, pag. 223.
         15. Ioan Ciomac si Valeriu Popa Necsa, op. citat, pag. 221, 222