La sfârsitul mileniului I al erei noastre, locul pe care se gãseste azi Hãlmagiu fãcea parte din formatia prestatalã a lui Menumorut ce îngloba întreaga regia ceior trei Crisuri, apoi începând cu secolul al XIII-lea: din comitatul Zarand. (vezi NOTA 1)
         Cele mai vechi documente scrise, cunoscute pâna în prezent, descriu organizarea si administrarea comitatului Zãrand existã din veacul al XIII-lea, deodatã cu inceputurile de organizare feudala a Transilvaniei. (vezi NOTA 2)
         La venirea ungurilor in Transilvania (secolul al XI-lea) ei au gãsit aici organizatii voievodale prestatale alcãtuiri administrative si politice ale poporului roman. În muntii Apuseni erau voievodate românesti libere, iar în secolul al XIII-lea apar osti românesti separate de cele ungare, participând la luptele impotriva bulgarilor. (vezi NOTA 3)
         Tot asa sunt amintiti romanii transivaneni si in luptele de la Kreussenbrun, în anul 1260 cu Otocar al II-lea, regele Boemiei. (vezi NOTA 4)
         In partea vestica a Transilvaniei obstile romane, cnezatele si voievodatele s-au bucurat de autonomie pana in secolele XIV-XV-lea.
         Cnezatul era condus de un cneaz, numit mai tarziu “jupan” (termen de origine slavã), sau "jude" (termen de origine latina) si cuprindea mai multe sate a caror asezare geografica permitea o legãturã între ele. Cneazul era proprietar de pamant si avea si drepturi militare, judecatoresti si fiscale asupra locuitorilor cnezatului sau, in limita dreptului conferit de obiceiul pamantului. (vezi NOTA 5) Cu timpul, o parte din cnezi a trecut in randurile nobilimii maghiare, prin innobilare cu diferite diplome.
         Când un cneaz îsi întindea stãpânirea si asupra cnezatelor vecine devenea voievod. Voievozii români aveau avere proprie, mostenitã sau câstigatã în alt mod, aveau dreptul sã detinã mori si crâsme si erau scutiti si de unele îndatoriri fiscale. Ei erau sefi militari de osti, obstii si cnezate si pe când cnezii erau, de obicei, indicati cu adaosul "al cutãrui sat" voievodului i se zicea "al românilor", cârmuind mai multe sate. Astfel, cele 70 sate dependente de cetatea Ciceiului erau cârmuite de 12 voievozi, fiecare având 5-15 sate, în timp ce voievodul Hãlmagiului cârmuia singur 150 sate românesti. (vezi NOTA 6)
         Mai târziu numirea voievodului o fãcea regele ungar, dar cu respectarea autonomiei provinciei si cu respectarea lui "jus Valachorum, antiqua lex, antiqua consuietudo" (dreptul valahilor, legea veche, obiceiul pãmântului).

         Spre deosebire de teritoriul de miazãzi si de rãsãrit al Muntilor Apuseni, în Zãrand, ca si în Bihor s­- au pãstrat mai îndelungat urmele vechilor conducãtori ai românilor, fie prin documente, fie prin picturile votive ale bisericilor. Voievozii din Zãrand apar în documente pe la mijlocul secolului al XIV-lea.(vezi NOTA 7)
         Primul voievod al Hãlmagiului, amintit documentar, este "BYBARCH Woevoda olahorum de Halmd" (Bibart voievodul valahilor din Hãlmagi). El este pomenit în anul 1359 într-un document dat în Alba Iulia de regele Ludovic al Ungariei, într-un proces cu sotia unui orãsan din Zlatna. Iatã textul în limba latinã si în traducere în limba românã a acestui document:

         "Ludovicus dei gratia rex Hungariae fidelibus suis capitulo eclesiae Albensis Transilvaniae salutem et gratiam. Fidelit.ati vestrae firimiter precimus per praestentes quantenus vestrum mittatis hominem pro testiomonia fide dignum, quo praesente Alexander vel Gyurka aut Erne aliis absentibus homo noster citet Bybarch woevodum olakorum de Halmod contra dominan relictam Remam olaki urbarii de Zlatna in nostram praesentiam ad terminum competentum et post haec diem et locul citationis nomina citatorum cum terminus assignato nobil fideliter rescibatis. Datum in Alba Iuliae, feria secunda prozima post fetum natiodatis domini, anno eisdem MCCL nono". (vezi NOTA 8)

         Traducerea în limba românã:

         "Ludovic, din gratia lui Dumnezeu rege al Ungariei, supusilor dini adunarea bisericii Alba din Transilvania sãnãtate si oblãnduire. Desigur noi ne dãm seama de loialitatea voastrã prin cei prezenti, întrucât trimiteti pentru depozitii un om al vostru demn de încredere, în prezenta cãruia un om al nostru, Alexandru, sau Ciurca, sau Erne, altii fiind absenti, o sã citeze la judecatã, care va avea loc în prezenta noastrã la o datã potrivitã, pe Bibarch, voievodul olahilor din Halmad, împotriva doamnei Rema, mostenitoarea unui orãsel olah din Zlatna. Si dupã aceasta sã ne trimiteti în scris cu grijã, odatã cu data fixatã si locul citatiei si numele celor citati."
         “Datã in Alba Iulia, în ziua a doua a sãrbãtorii nasterii domnului, din anul aceluias domn 1359".

         Alte date despre acest voievod nu se cunosc. De asemenea nu se cunosc numele altor voievozi în Hãlmagiu pânã la secolul al XV-lea, când este amintit voievodul MOGA.
         Voievodatul din Hãlmagiu a ajuns la cea mai înaltã ascensiune în anul 1451. În anul 1441 el este amintit ca apartinând cetãtii Siria, apoi în anul 1444 Gheorghe Brancovici dãruieste aceastã cetate lui Ioan de Hunedoara ca rãsplatã si recunostintã a faptelor de arme ale acestuia la eliberarea Serbiei si Albaniei de sub jugul turcesc.

         Despre voievodul Moga de la Hãlmagiu se mai stie cã în anul 1445 a fost solicitat de catre comitetele Aradului, Ladislau Marath, ca împreunã cu Ladislau Bîlea, Stefan de Birtin, Ioan de Brad si Serban si Ioan de Ribita, sã aplaneze un litigiu între Symion, monetarul trezoreriei din Sibiu, cu iobagii din Baia de Cris, iar în anul urmãtor sã nu împiedice pe acelasi monetar de a cãuta aur în apa Crisului Alb. (vezi NOTA 9)

         În anul 1448 voievodul Moga a participat în fruntea unei armate de pe valea Crisului Alb la lupta de la Kosovopolie, împreunã cu fiii sãi Sandrin si Mihail. Ca urmare a acestui fapt atât voievodul Moga cât si fii sãi Sandrin si Mihail au fost confirmati în drepturile lor, de cãtre Ioan de Hunedoara prin diploma semnatã în Timisoara la 10 aprilie 1451, ei având în stãpânire 120 sate începând de lângã Gurahont si pânã la Bãita (azi în judetul Hunedoara) adicã stãpâneau voievodatele Cãpâlna (localitate dispãrutã si identificatã lângã Gurahont), Hãlmagiu si Bãita. (vezi NOTA 10)
         Voievozii din familia MOGA aveau "familiari", adicã vasali, între care MIRCEA din Clit, voievod sau cneaz dãruit de suzeranii sãi cu o mosie ia anul 1441. (vezi NOTA 11)

         In anul 1526 fiilor lui Moga li se dãruieste stãpânirea a 7 porti iobãgesti din comuna Zerind.
         Academicianul David Prodan în lucrarea intitulatã "Domeniul cetãtii Siria la 1525" consemneaza ca in voievodatul lui Moga erau: 704 familii de iobagi, 14 cnezi, 6 crainici, 17 libertini, 11 preoti si familii de pauperi (sãraci). Satele ce apartineau voievodatului lui Moga erau obligate sã contribuie cu 236 florini, 127 porci si 126 miei, la care se mai adãuga rãscumpãrarea nonei de grâu, 4 mãsuri de miere de albine, boi de tãiat pentru cetate, etc. (vezi NOTA 12)
         Din studiul lui Adrian Rusu intitulat "Un proces de mostenire din anul 1426 pentru stãpânirea la Grãdiste (Sarmizegetusa) si implicatiile lui în Hunedoara si Zãrand", publicat în revista Ziridava nr. XVIII/1993 a muzeului de istorie judetean Arad la paginile 91- 98, aflãm cã în anul 1429 veniserã în fata capitlului din Alba lulia sotia lui MOGA DE HALMAD si sora sa ANA, vãduvã lui Ladislau dicti Vayk de Hunedoara si alti mostenitori cerând sã fie pusi în stãpânirea unei pãrti din posesiunile Vãrãdiei, Braditis si Ohaba din comitatul Hunedoara. Elena si Anca au fost însotite de cãtre sotii lor. Sotul Elenei a fost MOGA DE HALMAD, voievodul Hãlmagiului zãrãndean, iar al Ancãi a fost LADISLAU zis VOICU de Hunedoara.
         Numele voievodului Moga a început sã fie remarcat ca fiind "primus inter pares" în anul 1445, apoi "nobilis vir" (pag. 96) si dobândise competenta exploatãrii aurului la Baia de Cris.
         Astfel Moga a beneficiat din plin de rudenia cu Iancu de Hunedoara care a gãsit omul potrivit din propri familie pentru a duce pe fãgasul dorit organizarea politicã a românilor de pe Crisul Alb.
         Descendentii acestui voievod au continuat sã detinã întinse mosii si demnitãti, coborând spre câmpia Aradului. Spre sfârsitul secolului al XV-lea un descendent al voievodului Moga, anume Ladislau Moga, este ridicat la rangul de "provizor" (administrator n.n.) al cetãtii Siria, în anul 1493 (vezi NOTA 13) iar în anul 1525 un anume Stefan Moga stãpânea "voievodatele cel mare si cel mic" ce cuprindeau o mare parte a teritoriilor de pe cursul mijlociu si superior al Crisului Alb. Tot asa în anul 1526 urmasii voievodului Moga de Hãlmagiu stãpâneau 7 porti iobãgesti în Zerindul Mare, iar alti descendenti, anume Valentin si Ioan Moga de Hãlmagiu cad în luptele purtate în jurul Timisoarei împotriva turcilor în anul 1552 (vezi NOTA 14)
         In secolul al XVII-lea ultimii descendenti ai familiei voievodale Moga dispar de pe scena politica si-si instraineaza proprietãtile, pierzându-si si puterea economicã. Din documentele timpului aflãm cã ultima consemnare a familie Moga apartin anului 1658.
         Dar alãturi de familia voievodalã Moga se mai mentioneazã în Hãlmagiu încã doi voievozi, anume: LUPU (vezi NOTA 15) în anul 1577, si PETRU, care în anul 1600 refuzã sã-si îndeplineascã obligatiile militare fatã de cetatea Orãzii, sub a cãrei jurisdictie se afla. (vezi NOTA 16)
         Dupã aceastã datã dispare si voievodatul Hãlmagiului, instaurându-se aici puterea nobiliarã, apoi dupã anul 1700 puterea habsburgicã sub care s-au mentinut cnezatele pânã cãtre sfârsitul secolului al XVIII-lea.

         Peste atributiile voievozilor localnici, în declin cu începere din secolul al XVII-lea, stãtea autoritatea comitatului Zãrand. El a cunoscut epoci de glorie, de declin, de incertitudini, de fãrmitare si în cele din urmã de desfiintare. În cele de urmeazã vom trece în revistã câteva momente si date importante din istoria acestui strãvechi comitat, din care a fãcut parte si Hãlmagiul, fãrã a avea pretentia cã am epuizat subiectul.
         Pânã la lupta de la Mohaci (anul 1526) comitatul Zãrand a apartinut Ungariei si cuprindea teritoriul de la stânca Vulcanului (de lângã Abrud) pe tot cursul Crisului Alb, pânã dincolo de actuala granitã cu Ungaria, mãrginindu-se cu comitatele: Bihor, Bekes, Cenad, Arad si Hunedoara. (vezi NOTA 17) Dupã ocuparea Ungariei de cãtre turci, în urma dezastrului de la Mohaci, la interventia Voievodului Transilvaniei Ioan Zapolia; credincios turcilor, comitatul Zãrand a fost alipit Transilvaniei în urma pãcii de la Oradea din anul 1538. De la aceastã datã, timp de peste trei secole comitatul va avea a stare de incertitudine din punct de vedere al apartinentei la Ungaria sau voievodatul Transilvaniei. Trei puteri îsi disputau dreptul asupra comitatului: regele ungurilor, Voievodul Transilvaniei si sultanul turcilor; acestia erau vesnic în dusmãnie iar armatele lor îl jefuiau mereu.
         În anul 1566 turcii ocupã cetatea Ineului (vezi NOTA 18) si partea de câmpie a comitatului rãmâne sub stapânirea lor pânã în anul 1696, iar partea muntoasã începând de la Gurahont si pânã la izvoarele Crisului Alb a continuat sã rãmâna sub jurisdictia voievodatului Transilvaniei, cu numele de comitat Zãrandului, cu capitala în Baia de Cris, cuprinzând numai distinctele Hãlmagiului si al Bradului.
         A urmat apoi o epocã de mare nesigurantã pentru satele neocupate de turci deoarece acestia fãceau dese incursiuni si jafuri pe valea Crisului Alb, pânã în anul 1595 când turcii din pasalâcul Ineului, aflând de înfrângerea lui Sinan Pasa la Cãlugãneri de cãtre Mihai Viteazul, au intrat în panicã, pãrãsind Ineul si alte cetati ale comitatului.
         In anul 1599 tãtarii întreprind o expeditie pe valea Crisului Alb pânã la Baia de Cris, jefuind si arzând satele. (vezi NOTA 19) Apare însã Mihai Viteazu care biruie ostile lui Andrei Bathory la Selimber în 28 octombrie 1599, cucereste Ardealul si intrã triumfal în Alba Iulia, numind un pârcãlab în fruntea cetãtii Ineului. Dar adversarii lui se coalizeazã si-l înving în lupta de la Mirãslãu la 18 septembrie 1600, Mihai se gândeste la o întrevedere cu regele Rudolf al Austriei la curtea acestuia din Praga. În drumul sãu spre Praga se afla în ziua de 6 octombrie 1600 lângã Hãlmagiu, trimitând din tabãra de aici o scrisoare cãtre cãpitanul Nyary al Orãzii, prin care-i preciza cã se aflã "penea Halmagy" (aproape de Hãlmagiu). (vezi NOTA 20) Cum l-au primit locuitorii de atunci ai Hãlmagiului nu stim, fiindcã pânã în prezent nu cunoastem nici o relatare, dar este de presupus cã trecerea marelui voievod pe aici le-a rãscolit puternic inimile.
         Dupã uciderea miseleascã a voievodului Mihai pe Câmpia Turzii la 9 august 1601 turcii au pus din nou stãpânire pe calea Crisului Alb si la începutul anului 1604 cete de mercenari sârbi si haiduci pradã satele de pe valea Crisului Alb si asediazã castelul din Hãlmagiu, cerând celor asediati, sub amenintarea cu moartea, bani si alimente. Dar asediatii n-au putut sã le satisfacã cererile fiindcã alimentele se terminasera si ei începuserã a muri de ciumã. Cadavrele celor morti ereu aruncate peste zidurile castelului si apoi au fost despuiate de haine de cãtre asediatori. Dupã o jumãtate de an acestia au adunat vitele cerute din Hãlmagiu si satele înconjurãtoare, în valoare de peste 25.000 florini, au jefuit satele si au plecat. (vezi NOTA 21)
         Peste un an (1605) se abate o altã nenorocire asupra acestor locuri. Pasa din Timisoara pustieste valea Crisului Alb, pânã la Baia de Cris. (vezi NOTA 22) Puterea turcilor se consolideazã si dupã anul 1659 ei ocupã temporar, si partea muntoasã a comitatului Zãrand, iar în 1664 comandantul ienicerilor din Ineu pradã Hãlmagiul, sub pretext cã nu se stie care este hotarul dintre Transilvania si comitatul Zãrand si Ungaria ocupatã de ei. (vezi NOTA 23) Sesizat de acest jaf, principele Ardealului se plânge la Poartã iar pasa din Ineu cere ca principele sã trimitã un om la Hãlmagiu, care, împreunã cu cadiul, sã stabileascã hotarul principal si teritoriul ocupat de turci. (vezi NOTA 24)
         Dar jafurile continuã. Astfel la 9 ianuarie 1670 vreo 400 de turci de la Ineu nãvãlesc la Hãlmagiu si fiind zi de târg omoarã trei oameni, rãpesc 30 de copii si un mare numãr de vite si se îndreaptã spre Ineu. (vezi NOTA 25)
         Sesizat din nou despre acest jaf principele Transilvaniei, Mihai Apaffy, a raportat la 13 ianuarie 1670 cazul de la Hãlmagiu marelui vizir Ibrahim si a acesta a dispus ca pasa de la Ineu sã pedepseascã pe autorii jafului, slobozind si firman de ocrotire pentru satele din jurul Hãlmagiului, cu conditia ca acestea, în numãr de 49, sã plãteascã tributul fatã de oastea din Ineu. (vezi NOTA 26)
         În anul 1687 Transilvania ajunge sub stãpânirea regelui Ungariei si în urma întelegerii dintre acesta si voievodul Transilvaniei, partea muntoasã a comitatului Zãrand rãmâne alipitã Transilvaniei din punct de vedere al administratiei publice, dar în privinta dãrilor apartine Ungariei.
         La putin timp începe rãzboiul de expansiune al turcilor împotriva Austriei. Cetãtile de granitã dintre cele douã puteri sunt mereu pierdute si recuperate, dar turcii sunt înfrânti în fata Vienei si în urma pãcii din 1699 de la Carlovitz pãrãsesc teritoriul Ungariei si al comitatului Zarand, care apoi ajunge sub stãpânirea habsburgilor timp de un secol si jumãtate.
         În anul 1732 prin "Rezolutia Karolins" din 31 decembrie 1732 a regelui Carol al III- lea, jumãtatea muntoasã a comitatului Zãrand se realipeste Transilvaniei, iar cealaltã Ungariei, fapt mentionat si în anul 1746 când dupã unii autori (vezi NOTA 27) comitatul Zãrand propriu zis va fi format numai din circumscriptiile Hãlmagiului si ale Bradului, cu 91 de comune, iar circumscriptiile Ineului si Zãrandului vor fi alipite comitatului Arad pentru totdeauna. (vezi NOTA 28)

         De la aceastã datã se remarca tendinta de a se restrãnge suprafata comitatului Zarand, sau chiar de a fi desfiintat. Istoricul si geograful Marth Bell fãcea în anul 1777 o descriere a comitatului cu centrele lui mai importante, arãtând starea de decadere si anticipându-i desfiintarea.
         Despre Hãlmagiu scria:

         "Halmagy ..... frewuens alioquin, in finibus Transilvaniae oppidum. Castellum Olim adpositum muris fossisque cinotul fuerat (vezi NOTA 29) am, et oppidum hoc decore et frequentia pristina privatum est."

         Tradus (de prof. Tudor Popescu):

         "Hãlmagiul (este) un târg, obisnuit dealtminteri, în cuprinsul Transilvaniei. Cetate odinioarã, fusese adãugitã cu ziduri si santuri. Acum si acest târg este lipsit de gloria si afluenta de altã datã."

         La 1784, din dispozitia împãratului habsburgic Iosif al II-lea, comitatul Zãrand a fost desfiintat si înglobat comitatului Hunedoarei (vezi NOTA 30) dar la 1790 a fost reînfiintat (vezi NOTA 31)din necesitatea de a se supraveghea mai de aproape iobagii si de a preîntâmpina orice încercare de rãscoalã a acestora.
         Dupã douã decenii (anul 1808) existenta comitatului era amenintatã de pericolul desfiintãrii si realipirii la comitatul Hunedoarei (vezi NOTA 32), dar nu s-a întreprins nici o actiune pânã în 1836, când mentinerea lui devine deosebit de precarã din motivul cã asupra comitatului apãsau , în baza legii nr. XXI/ 1836, atât impozitele ce se percepeau pentru Ungaria cât si cele impuse de Dieta Transilvaniei. (vezi NOTA 33)
         Astfel la dieta tinutã la Polon (Bratislava) în anul 1843 comitatul Zãrand n-a trimis reprezentanti si pentru acest fapt tabla regeascã (Ungaria) a întentat proces si a obtinut pedepsirea comitatului la plata sumei de 800 florini aur. Cu executarea pedepsei a fost încredintat Kelemen Ianos, executor judecãtoresc din Ungaria. El a sosit în ziua de 17 octombrie 1844 la "Casa comitatului Zarand" din Baia de Cris penru executarea pedepsei(încasarea amenzii) dar când a apãrut în sala de sedintã deputatii au scos sãbiile împotrivindu-se si astfel executia nu s-a putut face. (vezi NOTA 34)

         In anul urmator comitatul a fost alipit Ungariei iar la 1854 în epoca absolutismului austriac, cele douã preturi, una la Hãlmagiu si alta la Baia de Cris, din fostul comitat, apartineau de prefectura din Orãstie. (vezi NOTA 35)
         In fine, în anul 1861 se aboleste era absolutismului si se reînfiinteazã comitatul Zãrand cu capitala în Baia de Cris, pânã în anul 1876, când este desfiintatã prin legea nr. XXX /1876, plasa Hãlmagiului, cu 34 de sate, fiind alipitã comitatului Arad, iar cea a Bãii de Cris comitatului Hunedoara. Dar sã ne reîntoarcem la prezentarea evenimentelor petrecute în Hãlmagiu in timpul ocupatiei austriece.
         O primã actiune a ocupãrii de cãtre austrieci a comitatului Zãrand a fost, pe plan local, izgonirea nemesilor maghiari si înglobarea celor 57 sate, începând de la Gurãvãii (Gurahont) si pânã la Risculita acum în judetul Hunedoara), în erariul de la Hãlmagiu, iar în anul 1703 districtul Hãlmagiului a fost subordonat Confinului militar din Arad, instalându-se aici un pichet de grãniceri din 4 ofiteri si 29 de soldati. (vezi NOTA 36)
         Nemultumiti de pierderea mosiilor, nemesii maghiari, condusi de principele Francisc Rakoczy, s-organizat militãreste sub numele de "curuti" si la finele anului 1703 au pãtruns în Zãrand, venind dinspre Beius si au ocupat Hãlmagiul si castelul de aici. Dupã doi ani soldatii imperiali austrieci, cunoscuti sub numele de “lobonti", au izgonit pe curuti dar la 19 mai 1706 acestia s-au reîntors sub comanda generalului Karoly au reocupat Hãlmagiul si au dãrmat pânã la temelii castelul de aici.
         Dupã alti cinci ani, în care timp Hãlmagiul îndeplinea si functia de oficiu vamal dintre Principatul Transilvaniei si Ungaria (vezi NOTA 37, 38) curutii au fost înfrânti de lobonti si astfel austriecii au pus stãpânire pe valea Crisului Alb, adicã pe comitatul Zãrand.
          In acest timp si pânã în anu 1746, comitatul Zaran era impartit din punct de vedere administrativ patru plãsi, sau cercuri, având fiecare în frunte câte un “jupan”. Primele douã cercuri aveau resedinta in Brad si Hãlmagiu, iar ultimele în Ineu si Zãrand. (vezi NOTA 39) Desi se instalase puterea austriacã în aceste locuri au continuat sa coexiste vechile orânduiri administrative sub forma cnezatelor.
         Caracteristica acestei perioade, de cinci decenii, constã în încercarea de rãspândire a catolicismul si, de altã parte, în opozitia localnicilor de a primi religia noilor stãpâni, dupã cum se va vedea în continuare. In anii 1750- 1753, Hãlmagiul a fost focarul unor mari lupte religioase duse de ortodocsi pentru apãrarea credintei strãbune, înscriind pagini de adevãrat eroism. Desi actul unirii cu biserica Romei se infãptuise în anul 1700, în pãrtile Hãlmagiului s-a semnalat o puternicã rezistentã timp de peste o jumãtate de veac. Cea dintâi încercare de a converti românii din aceste pãrti la catolicism a fãcut-o episcopul unit Patachi, în anul 1722, dar interventia a esuat.
         La data de 15 decembrie 1748, principele George Racoczi al Ardealului a adus la cunostiinta comitatului Zãrandului cã a confirmat pe Petru de Ciuci (azi com. Vârfurile) în protopopiatul romanesc al Zãrandului, pe care înaintasul sãu nu l-a pãstorit vrednic. Principele a fãgãduit noului protopop cã-l va feri de "sicanele vlãdicului românesc", si ale oricui dacã va predica romaneste si va îndemna si pe altii preoti care-I sunt supusi, si dacã va rãspândi catehismul românesc, si dacã se lapãdã de nenumãratele "superstitii pe care le tine cu privire la botez si la cãsãtorie”; despãrtirile sã nu se facã fãrã stirea episcopului reformat, si ca se va tine de punctele pe care i le-a dat cu cinci luni mai înainte.
         Si deoarece viclenia a început a se rãspândi pretutindeni, acelasi principe recomanda noului protopop unit ca sã viziteze bisericile care-i sunt supuse si sã îndeplineascã vizitatiunea dupã vechiul obicei. Dar fiindcã nici aceastã nouã metodã nu a putut convinge pe localnici sã-si pãrãseascã credinta strãbunã, s-a reluat metoda violentei.
         Astfel la 5 iunie 1751 cancelaria aulicã din Viena îndrumã pe guvernatorul Ardealului, contele Haller, sa continue politica sa de a rãspândi unirea în districtul Hãlmagiului. În baza acestei îndrumãri, administratorul domeniului erarial (al statului) din Hãlmagiu, anume Tatay Samu, izbuti sã smulgã, la 10 decembrie 1751, un document iscãlit de 35 români de pe domeniul statului si de cãtre protopopul Simion Popovici din Hãlmagiu, prin care acestia aderaserã la unire. Auzind de faptul acesta episcopul din Arad trimise îndatã pe vicarul sãu la Hãlmagiu ca sã întãreascã rezistenta, dar administratorul Tatay Samu il opri.
         La data de 25 februarie 1752, sosi în Hãlmagiu vicarul unit din Blaj, Petru Aron, într-o zi de târg înconjurat de mai multi protopopi si preoti uniti, ca sã converteascã la unire populatia din acest district, dar acestia dispuneau acum de un protector puternic în persoana mitropolitului sarb Pavel Nenadovici. Delegati trimisi la acest mitropolit îi aduc la cunostintã sicanele si prigonirile sãvârsite de cãtre administratorul Tatay Samu, la îndemnul si cu consimtãmântul vicarului unit. Îndatã ce primi petitia românilor din districtul Hãlmagiului, mitropolitul Pavel Nenadovici o trimise curtii din Viena cerând, ca în baza decretului regal din august 1751, sã se permitã vicarului ortodox din Arad sã viziteze credinciosii ortodoxi din acest district. (vezi NOTA 40)
         În urma acestei interventii sosi în Hãlmagiu, la data de 5 septembrie 1752, arhimandritul Vicentiu Prodanovici din Hodos- Bodrog, însotit de cãtre protopopul Ioan Albici din Arad, dar se izbirã de împotrivirea administratorului Tatay Samu care sustinea, în baza declaratiei semnatã de cei 35 locuitori la 10 decembrie 1751, cã în districtul Hãlmagiului populatia a trecut la uniti.

         Au urmat interventii la curtea din Viena si în primâvara anului 1753 sosi în Hãlmagiu o comisie formatã din comisarii guvernului Francisc Boer si Paul Ponori, împreunã cu protopopul unit din Dobra, care se întâlnirã la Hãlmagiu cu arhimandritul din Hodos- Bodrog si cu protopopul din Arad. Deoarece nu s-au putut ajunge la nici o întelegere, din cauza opozitiei guvernamentale, românii ocuparã cu puterea biserica din Hãlmagiu, luarã cheile si oprirã preotii uniti sã mai intre în ea.
         In urma acestui fapt curtea din Viena trimite în Hãlmagiu o companie de muschetari, în vara anului 1753, ca sã înãbuse orice gând de rãscoalã, iar comitele Hollaki dãdu ordin ca, sub pedeapsã de 40 florini, sã se adune toti oamenii din Hãlmagiu si sã fie provocati prin judecãtorul si notarul scaunului de judecatã sã restituie cheile bisericii. (vezi NOTA 41)
         La provocarea aceasta, poporul, adunat în numar mare, dovedi un strãlucit curaj strigând într-un glas cã nu vrea sã se facã unit si cã nu va preda cheile bisericii decat episcopului orthodox din Arad cand va veni aici. Insistând judecãtorul pentru executarea ordinului, poporul a rãspuns:

                  "Dacã aveti împuternicire sã ne executati, aici suntem. Tãiati-ne, omorâti-ne, dar cheile nu vi le dam." (vezi NOTA 42)

         În noaptea urmãtoare comitele Hollaki dispuse arestarea a cinci oameni din Hãlmagiu, despre care sustinea cã sunt agitatorii de cãpetenie. Ei au fost excortati de cãtre soldati pânã la Deva, unde au fost aruncati în temnitã. Tot atunci a fost prinsã la Brad sotia crâsnicului din Hãlmagiu, care fugise cu cheile bisericii. (vezi NOTA 432)
         Instiintatã de cãtre mitropolitul Nenadovici, împãrãteasa Maria Tereza dãdu ordin sã se facã o nouã cercetare spre a se stabili cine este si cine nu este unit cu biserica Romei, dar comitele Hollaki închise biserica, la data de 7 iulie 1753, si o pecetlui cu sigiliul cãpitanului de muschetari, a judecãtorului si notarului de comitat. (vezi NOTA 44)
         În vreme ce în tinutul Hãlmagiului se petreceau aceste evenimente mitropolitul Pavel Nenadovici obtinu ca la Viena sã se convoace o deputatiune iliricã care, împreunã cu cancelaria transilvãneanã, a luat în discutie chestiunea românilor din districtul Hãlmagiului luându-se din nou hotãrârea ca sã se facã a cercetare ca sã stie cine este unit si biserica Romei si cine nu este unit. În fine, dupã interventii si insistente, în luna mai 1754, o comisie compusã din consilierul public Martin Soeberg si judele regesc de tablã, Emeric Miske, protopopul Avram Pop, din Daia, arhimandritul Moise Putnic si Wolfgang Cserey, s-au prezentat în Hãlmagiu pentru a face o ultimã cercetare (vezi NOTA 45)
         Lucrãrile acestei comisii începurã în ziua 12 mai 1754 si continuarã pânã în ziua de 19 mai 1754, fiind convocati 1565 capi de familii reprezentând 49 de localitãti din jurul Hãlmagiului. A fost o mare demonstratie si un strãlucit triumf al ortodoxiei întrucât pentru unire si-au exprimat vointa doar 5 persoane si un preot. (vezi NOTA 46)
         Cu toate acestea comisia a hotãrât ca biserica din Hãlmagiu sã rãmânã si pe mai departe în mâna celor uniti, pânã când va dispune "Majestatea sa Regina", care însã a "dispus" ca biserica sã rãmânã definitiv pentru uniti urmând ca ortodoxii sã construiascã alta. (vezi NOTA 47)

         Românii din districtul Hãlmagiului au fãcut însã o ultimã încercare de a redobândi vechea lor bisericã adresându-se, la data de 7 decembrie 1754, cu o petitie protectorului lor mitropolitul Pavel Nonadovici, arãtând cã:

         "Unde atâta cheltuialã vom afla noi sãracii sã putem face asemenea acesteia sau si mai mica bisericã, sau de unde ni s-au dat putere la acest lucru, când în anii trecuti nici a ara nici a semãna, mai putin a secera sau a dobândi ceva, am avut vreme. Ziua si noaptea si în tot ceasul altã grijã nu era fãrã numai a ne feri de mâinile celor ce ne goneau pre noi. Pente si temnite ne-au asteptat pe noi si de multe ori nu numai cu prunci se umplea. Si încã nu numai acestea ci si putina avutie si haine ce am avut ni s-au luat aducând asupra noastra un comando de moscatiri, dintr-u care pierdut avere nimica nu ni s-a întors pânã acuma. Dar acum vai noua sãracilor, fãrã nici o pricinã întâia bisericã a tinutului acesta ni s-au luat. Noi am ziduto, pravoslavnicii episcopii nostri o au sfintito, mortii nostri, pãrintii, mosii si strãmosii nostri si ceilalti pe lângã dânsa sau îngropat" (vezi NOTA 48)

         Dar oricât de mult s-a strãduit mitropolitul Nenadovici sa înduplece inima împãrãtesei Maria Tereza , fu cu neputintã de ai schimba hotãrãrea. Astfel biserica a rãmas în stãpânirea unitilor pânã în anul 1948, cãnd a revenit iarãsi ortodoxilor (dupa 194 de ani), în baza reîntregirii bisericii române.
         Din aceastã perioadã dateazã, pânã azi odioasa "piatrã a cinzaiului” asezatã în fata bisericii, pentru a servi ca loc supliciu pentru cei mai dârzi apãrãtori ai strãbunei credinte.

         În cursul secolelor XVII si XVIII, dupã disparitia voievodatului, în pãrtile Hãlmagiului creste autoritatea nobilimii. Vechile comunitãtii tãrãnesti trec în proprietatea familiilor de nobili Losonczy, Banffy si altii, consolidându-se odiosul sistem iobãgesc. Pânã la revolutia din anul 1848 în Transilvania erau diferite clase sociale, dintre care amintim pe acelea ale: nobililor, industriasilor (industriali), comerciantilor si iobagilor.
         Clasa nobiiliar avea diferite nuante gradative, anume: nobili banderialisti, nobili de rang major, nobili de rang minor, nobili comuni, nobili armali si nobili opincari. (vezi NOTA 49)
         Începând cu regele Leopold al Austriei s-au facut donatiuni imense nobililor pentru serviciile aduse tronului si au fost ridicati la rangul de "nobili opincari" unii iobagi. Printre acestia au fost si fratii DANIEL si GEORGE SIDA din Hãlmagiu (în anul 1701 ) si IUONU SLEV din satul Brusturi- Buceava, în anul 1720.
         Averile nobililor erau asa de mari încât traiul lor era asigurat din generatie în generatie. Grija, nobilimii era nu de a-si câstiga alte averi prin cumpãrare sau cãsãtorie ci de a avea brate de muncã îndestulãtoare.
         Mai târziu a apãrut o clasã numita "clasa onoratiorilor”, care cuprindea oamenii calificati prin diplome de stiintã superioarã, si care ocupau posturi în oficiile publice, luând parte activa la viata de stat. (vezi NOTA 50)
         Iobagii erau exclusi de la privilegii si de la favoruri, precum si de la dreptul de a participa la viata publicã, si aveau de suportat pe lângã greutãtile familiare si obligatia de a munci bunurile nobililor pe a cãror mosie locuiau. În schimbul acestor munci domnul de pâmânt (nobilul) le ceda si lor spre folosintã unele suprafete de pãmãnt din ale cãror produse iobagii erau obligati sã le predea cote pãrti. (none, decima, etc.)

         Desi sub dominatia împãratilor habsburgi Maria Tereza (1740- 1780) si a fiului ei Iosif II (1780 - 1790) s-a constatat o usoarã îmbunãtãtire a stãrii iobagilor, s-a înãsprit însã sistemul financiar. Noul regim fiscal vine cu vastul sãu aparat de stat, care trebuia plãtit, cu armatele sale permanente de întretinut, mãrind considerabii sarcinile publice ce apãsau asupra iobagilor (vezi NOTA 51)
         Din cauza lipsei unei reglementãri urbariale uniforme iobagii erau expusi la bunul plac nu numai al aparatului de stat dar mai ales al stãpânului de pãmânt si al dregãtorilar lui. Astfel în comitatul Aradului, vecin cu cel al Zãrandului, s-a fãcut o reglementare doar în stare de încercare pânã în anul 1771. (vezi NOTA 52)
         Iatã marea nedereptate ce se fãcea iobagilor din pãrtile Hãlmagiului. Urbariul Mariei Tereza, aplicat în pãrtile Aradului de la 1771, a stabilit pentru o "sesie" (lot de pãmânt) o suprafatã între 20- 32 jugãre (1 jugãr = 1100 stg. p.) arãtau, pânã la 10 jugãre fânat si un jugãr de grãdinã si diferite în fiecare sat. Desi sarcinile urbariale de robotã (muncã obligatorie) pe mosia de pãmânt erau la o zi de lucru cu jugul sau douã zile de lucru cu bratele pe sãptãmânã, pentru o sesie întreagã, în pãrtile Halmagiului robotele erau de 3- 4 zile pe sãptãmânã, indiferent de mãrimea sesiei (vezi NOTA 53)
         Pe lângã robote, femeile, erau obligate sã toarcã si sã tese anumite cantitãti de lânã si cânepã iar iobagul mai dãdea si zeciulala din produsele câmpului precum si dupã animale si produsele acestora: oi, capre, porci, vitei, stupi, lânã, brânzã, etc. Urma apoi "darea" (censul) în bani sau în "deturi" (în naturã). La acestea se mai adãugau taxele de pãsunat, de folosirea pãdurilor, ghindãrit, morãrit, cârciumãrit, etc., apoi tãrãnimea mai trebuia sã suporte obligatiile fatã de stat, de comitat, proviziile pentru armatã, încartiruirile, cãrãusia, reparatia drumurilor, întretinerea slujbasilor, etc. (vezi NOTA 54)
         La recensãmântul populatiei din anul 1720 s-a constatat ca in Halmagiu era o singura familie de nobili si 30 de familii de iobagi. (vezi NOTA 55).
         La rândul lor iobagii se împãrteau în trei clase sau subdiviziuni:
                  - iobagi, dacã au avut casã (intravilan) si pãmânt cultivabil
                  - incvilini, dacã au avut numai casã (jeleri de casã)
                  - subincvilini, dacã n-au avut nici casã si nici pãmânt. (vezi NOTA 56)
         Toate fondurile funciare, industriale sau extravilane, la un loc s-au numit "posesiune urbarialã" (sesie colonialis). Aceste stãri de lucruri au durat pâna în anui 1848, când au fost desfiintate deodata cu iobãgia, prin legea nr. IX /1848. Domnii de pãmânt au fost escontentiotati (plãtiti) cu obligatii din partea statului, iar fostii urberialisti au solvit statului numele de rãscumpãrare a pãmântului devenind in felul acesta proprietarii pamântului urbarial muncit generatii întregi de cãtre ei.

   NOTE

         01. Gh. Popa Lisseanu, Bucuresti 1934 I, pag. 65, Izvoarele istoriei române.
         02. Sargetia. Act amuzei regionalis Devensis, vol. 4, anul 1966, pag. 228
         03. Ion Lupas, Voievodatul Transilvaniei. Studii si conferinte, pag. 18- 19.
         04. Constantin Pavel, Scoalele din Beius, 1828 - 1928. Tip Beius 1929, pag. 6
         05. David Prodan, Judele satului iobãgesc din Transilvania în secolele XVII- XVIII. Cluj 1961 , anuarul Institutului de istorie, pag. 217 - 218
         06. P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii române, Editura stiintificã, Bucuresti 1969, pag. 244
         07. Acta Muzei Naponcesis III, 1966, Silviu Dragomir si S. Belu: Voievozii, cnezii si crainicii la românii din Muntii Apuseni si regiunea Horului, în evul mediu, pag. 174.
         08. Urkendenbucher zur Geschtie der Deutschen in Siebenburgen / Documente privitoare la istoria germanilor din Transilvania, vol. 2, 1897, pag. 172, Ed. Fr. Zimmerman, K. Werner G. Muller, Sibiu.
         09. Traian Mager: "Tinutul Halmagiului", vol.1, pag. 32, Hurmuzachi 1,2, pag 717
         10. Idem, pag. 32.
         11. E. Gluc, Geza Kovacs, E. Dorne, "Contributii cu privire la rascoala popularã din 1514. Studii si materiale de istorie medie, vol. 1. Editura Academiei Bucuresti 1956, pag. 439.
         12. David Prodan, "Domeniul cetãtii Siria", 1525, în anuarul Institutului de istorie, Cluj- Napoca, 1960, pag: 37, 86
         13. Marky Sandor, Arad varmege Arad Szabad kiraly varos totenete. Arad, 1895, vol. 1, pag. 360.
         14. Idem pag. 412.
         15. Traian Mager, op. citat pag. 34, Studii privind istoria Aradului, Editura politicã 1980, pag. 156
         16. Crisia V. Oradea 1975, Liviu Borcea, cotributii la istoria politicã a Bihorului în epoca lui Mihai Viteazu, pag. 110.
         17. V. Merutiu, judele din Ardeal si Maramures pânã în Banat, Intitutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj 1929, pag. 167.
         18. Marky Sandor, vol. 1, pag. 564 si Traian Mager vol.I
         19. Marky Sandor, vol. 2, pag. 31.
         20. Colectia Humuzachi, 4, pag. 200- 1.
         21. Marky Sandor, vol. 2, pag.2 si Cozma Pal. Zarand varmegye leirasa, Cluj, 1847, pag.90
         22. Traian Mager, Vol 1, pag. 55- 56
         23. Idem
         24. Marky Sandor, vol. 2, pag. 124.
         25. Marky Sandor, Vol2: pag. 124
         26. Idem pag. 124.
         27. Acta Muzei regionalis Devensis, vol. 4 /1966, pag. 229.
         28. V. Merutiu. op. citat, pag. 167.
         29. Compedium Hungariae geograficum, Pojon, 1777, pag. 276 Matth Bell
         30. V. Merutiu. op. citat, pag. 167.
         31. V. Merutiu. op. citat, pag. 167.
         32. Hunyadvarmegyei almanah, Deva, 1911, pag 26, Orban Kalaman(Almanahul judetului Hunedoara)
         33. Idem pag. 26.
         34. Idem pag. 28.
         35. Ordonatiunea L 1/141 a Ministerului de Interne, Justitie si Finante din 4 iunie 1854. Foia pentru minte, inimã si literaturã nr. 23 din 27 iunie 1854.
         36. Traian Mager, “Tinutul Hãlmagiului”, vol 1, pag. 61
         37. Ibidem, pag. 62.
         38. Sargetia. Acta Muzei regionalis Devensis, vol 4/1966, pag. 229.
         39. Silviu Dragomir, “Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în veacul al XVIII-lea”, vol. 1, pag. 239
         40. Silviu Dragomir, “Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal din veacul al XVIII-lea”, vol. 1, pag 239
         41. Ibidem pag. 242.
         42. Ibidem pag. 247, Colectia Roselfeld-Bunea, pag. 79-80.
         43. Silviu Dragomir, op. citat pag. 247.
         44. Idem pag. 248.
         45. Idem pag. 248.
         46. Siviu Anuichi, “Relatiile bisericesti româno-sârbe în secolele al XVII-lea si al XVIII-lea”. Tezã de doctorat mss. Beograd, 1976 Asanuk, fondul MP “A”, documentul 98/1754 si 119/1754, cap. V, pag. 130.
         47. Silviu Dragomir op. citat pag. 257.
         48. Silviu Dragomir, citat si anexe pag. 129-130, anexa nr. 80.
         49. Georgiu Plopu, “Pãrti alese în dreptul privat ungan”, vol.1, Bucuresti 1923, pag 69, paragraful 55.
         50. Ibidem.
         51. David Prodan, "Rãscoala lui Horea". Editura stiintificã si enciclopedicã Bucuresti, 1979, vol. 1, pag. 14.
         52. Kovacs Geza, “Structura internã si dezvoltarea proprietãtii în comintatul Aradului, dupa reglementarea urbarialã din 1771 pânã în 1848, Cluj vol. 2, pag. 138.
         53. Idem.
         54. David Prodan, op. citat, pag. 33.
         55. Matei Voileanu, "Sã se facã luminã", Biserica romanilor din Ardeal in veacul al XVIII-lea, Sibiu, Tip. Arhidiecezanã, pag. 46, nr. crt. 56.
         56. Georgiu Plopu, op. citat cap. LIX paragraful 999.