casele
portul
traiul si
hrana
datini
OBICEIURI
sarbatori/
targuri

OBICEIURI, NUNTA, INMORMANTARE

         Nunta de odinioara si de azi.

         Fiind evenimentul cel mai de seamă al începutului vietii de familie, în jurul nuntii s-au creat diferite obiceiuri care s-au transmis din generatii în generatii. Unele dintre acestea au răzbit, prin veacuri, până la noi, altele au dispărut iar altele s-au transmis numai partial.
         Strămosii si mosii nostri aveau conceptii foarte sănătoase despre familie si la întemeierea ei ponderea o aveau nu atât tinerii, viitorii soti, cât părintii si bunicii. Acestia studiau din timp si urmăreau comportarea în familie si în societate a viitorului ginere sau a viitoarei nurori, precum si a părintilor lor, deoarece cu această familie "se încuscreau" până la moarte. Din aceste motive în familiile vechi erau foarte rar întâlnite divorturile si traiul în concubinaj.


Petrecere

         Alegerea odată făcută era urmată de cererea în căsătorie. La casa viitorului ginere sau a viitoarei nurori veneau "petitorii", care făceau cererea în căsătorie. Această echipă se compunea din tatăl miresei sau al mirelui, un frate sau o ruda apropiată si viitorul nănas.
         Odată cu cererea în căsătorie, aveau loc si discutiile si aranjamentele de ordin familial, prin care se punea temelia vietii materiale a viitoarei familii, tocmindu-se asupra zestrei ce o va aduce nora sau ginerele în casa socrilor săi. După ce cădeau de acord, se fixa data încheierii căsătoriei si a nuntii, aceasta, cu foarte putine exceptii, căzând în ziua de duminică.
         De acum începeau pregătirite de nuntă. Joi dimineata doi flăcăi, numiti vifeli, unul din partea mirelui si altul din partea miresei, îmbrăcati în haine de sărbătoare, cu panglici roz pe umeri, cu o plosca împestritată si plină cu vinars si cu toiege crestate si împodobite cu panglici, se prezentau la casele celor ce urmau să vină la nuntă, adresăndu-li-se cu următoarele cuvinte: -

         "Bună ziua. Ne-a trimis mirele si mireasa (se arăta numele lor), nănasul si nănasa, socrul mare si socrul mic, să vă chemăm la nuntă, la masă mare, la un pahar, două, până la nouă de băutură, cu purcel fript si o litră de vin, că de ar fi zece toate ar trece" (vezi NOTA 1)

         După aceasta poftea familia invitată să bea vinars din ploscă.
         Sămbătă dimineata vifelii se duceau la casele celor invitati să afle dacă s-au hotărât sau nu să vina sau nu la nuntă si apoi cu rezultatul primit se întorceau la familia miresei, anuntând câte familii vor veni, deoarece pregătirile se făceau în raport cu numărul participantilor.
         Se frământa aluatul pentru pâine si colaci, se făceau tăitei, se tăiau găinile si curcile si se curătau, se tăia o vită tânără si un porc, se sorta carnea pentru tocană sau supă si cea pentru fripturi, se făceau sarmalele, plăcintele si alte prăjituri, se coceau astfel ca totul să fie gata pentru duminică seara, apoi se aranjau mesele. Duminică dimineata se oficia căsătoria civilă, iar după amiaza chematii mirelui se duceau la casa lui iar ai miresei la casa ei. Invitatii mirelui, însotiti de mire, părintii lui, nănasi, muzicanti, etc. se îndreptau spre casa miresei. Ajunsi aici, când voiau să intre în curte, erau opriti de invitatii miresei, care nu-i lăsau să intre până nu-i cinsteau cu băutura. După ce intrau li se scotea înainte o femeie bătrână, învelită în cearceaf si cu o pipă în gură, zicând că aceasta-i mireasa. Mirele si cu invitatii lui o refuzau, cerând să se scoată din casă mireasa adevărată. Se scotea atunci din casă altă femeie, îmbrăcata în alb, zicând că acum au adus mireasa. Din nou urma un refuz si, în fine, se scotea mireasa adevărată, îmbrăcată pentru nuntă.
         Invitatii miresei ofereau invitatilor mirelui flori de muscată ce se puneau la butonieră, iar dacă nunta se făcea iarna, flori artificiale, imitând pe cele de muscată. Pentru aceste flori se plătea o mică taxă, pe o farfurie, fondul creat apartinând miresei.

         Îmbracamintea mirilor.

         Oricât de săracă ar fi fost mireasa, chiar cu riscul de a împrumuta bani, familia ei îi pregătea rochia, pantofii sau cizmele, dacă mireasa era tărancă, cojocul nou, dacă era iarnă, si cununa. În trecut găteala miresei era deosebită de cea de azi. Elemente vechi ale gătelei miresei au mai dăinuit până la începutul secolului nostru, permitându-ne o reconstituire.
         Iată ce ne relatează etnograful Nicolae Dunăre, în legătură cu găteala miresei:

         "Spre deosebire de estul Zărandului, în subzona Hălmagiului se purta o cunună (bartă) decorată cu flori de hârtie si cu mici oglinzi. Cununa se purta până după învalitul miresei". (vezi NOTA 2)


Rodica si Ion Nicodin

Nunta cu muzicanti (~1970)

Rodica Nicodin

         În timpurile mai recente cununa miresei este formată dintr-un cerc de sârmă învăluit în stearină sau în panglică, pe care sunt fixate flori de lămâită si apoi fire de metal argintiu sau auriu. De multe ori această cunună se află de vânzare în comert.
         Mirele, dacă era tăran, se îmbrăca vara în haine noi din pânza de bumbac, punea pe deasupra un laibăr de culoare închisă, la butonieră o floare albă, "de mire", pe cap purta pălârie neagră, de asemenea "cu floare de mire". Iarna se îmbrăca cu cioareci albi, noi, cojoc nou, tundră si căciulă, iar în mână tinea o bâta împistrita cu o floare în ea.
         Dacă mirele era meserias sau avea altă ocupatie, costumul lui se făcea din stofă de culoare neagră sau bleumarin, purta floare albă la butoniera, cămasă albă si cravată albă.

         Desfăsurarea nuntii:

         Îndata ce mireasa era scoasă din casă, muzicantii, împreună cu nuntasii, cântau "cântecul miresei", numit în partea locului "fecioara", în timp ce se orânduia plecarea alaiului la biserică.
         În fata nuntasilor se asezau cei doi vifeli, având fiecare câte o lumânare mare, împodobită cu iederă si panglici si ca suport un colacel. Urma apoi mirele cu nănasa, socrii mari si socrii mici, rudele cele mai apropiate si nuntasii, cu sticle de băutură în mâini, si la urmă de tot muzicantii. În drum spre biserică se cânta mereu "fecioara".
         După ce intrau în biserică mirii erau dusi în fata altarului, având în mâini lumânările aprinse de la vifeli, li se puneau inelele în degete si apoi urma ceremonia religioasă.
         La iesirea din biserică alaiul se îndrepta spre casa miresei, în aceiasi ordine, cu deosebire doar că după vifeli urma perechea mirilor, apoi a nănasilor si în continuare ceilalti nuntasi. Înainte însă de a iesi din curtea bisericii, nănasul trebuia să-si arate darnicia si să arunce bani de metal peste poarta de la iesire, care era legată de copii. În timp ce copii se aruncau pe jos pentru a culege banii, nănasul încerca să dezlege poarta si dacă banii aruncati erau putini, copiii nu-l lasau, astfel că era nevoit să mai arunce o mână de bani si în felul acesta reusea să dezlege poarta, copiii fiind preocupati cu culegerea banilor de pe jos.
         Acest obicei s-a pastrat până în zilele noastre, el contribuind la mărirea numărului de curiosi veniti să vada nunta si să creeze o atmosferă de veselie.
         În drum spre casa miresei cântau cântecul "cununa", în timp ce unii dintre nuntasi chiuiau si pofteau pe cei din cale să bea din sticlele cu vin sau vinars aduse de ei, iar unele femei mai îndrăznete descântau:
         

                  " Uiu, iu, pe dealul gol
                  cum dădu-si cu mine-n tină
                  da i-o face mirele
                  când o tunde câinele, etc
                  
                  " Uiu, iu, uiagă plină
                  Că mireasa n-are tol
                  uiu, iu, uiagă goală
                  vină iute si mă scoală, etc."

         Ajunsi la casa miresei, în curte, pe o masă se afla un ciubăras nou cu o coroană de flori pe margini si plin cu apă. Cu un mănunchi de fire de busuioc, mireasa stropea usor cu apă din acest ciubaras pe fiecare dintre nuntasi, iar acestia puneau pe o farfurie câtiva bani, după care se intra în casă si se asezau la masă. În fruntea mesei era mirele cu mireasa. Lângă mireasă se aseza nănasul si lângă mire nănasa. Întreaga desfăsurare a nuntii era condusă de către nănas.

         Servirea mesei.

         Omul timpurilor de azi, obisnuit cu aperitive si diverse sandwisuri, se va mira, poate, de simplitatea si de felul cum se servea masa la nunta de odinioară. Dar mirarea este de scurtă durată căci scopul nuntii nu era acela de a se servi mâncări multe si gustoase, una după alta, ci de a se petrece si mânca într-un timp destul de lung, fără grabă.
         Masa începea cu o gustare extrem de simplă, compusă din tuică de prune, colăcei de grâu împodobiti cu iederă si ceapă. Peste vreo doua ore se servea supa de găină sau de curcă, cu tăitei subtiri si foarte gustosi, apoi carnea din supă. După aceasta urmau jocurile. Peste încă două ore se serveau fripturile cu salate, acrituri si vin, iar mai spre ziuă urmau sarmalele, plăcintele si prăjiturile. Masa era mereu încărcata cu băutură după pofta fiecăruia. Între mese se bea si se juca mereu, făcându-se diverse glume.
         Un vechi obicei al nuntilor de alta dată era si acela cu unul dintre nuntasii cei mai iscusiti să fure papucul din piciorul miresei. Faptul acesta producea o înviorare a nuntii, fiindcă mireasa nu putea juca făra papuc, iar nănasul trebuia din nou să-si arate dărnicia, deschizând punga si răscumpărând papucul furat.
         După miezul noptii mireasa era "învelită", adică i se făcea părul coc (conciu), ca la neveste.
         În fine, când nuntasii dădeau semne de oboseală, se producea un alt eveniment de seamă, care-i înviora: CINSTIREA MIRESEI.
         Doi nuntasi priceputi la vorbă si cu multă imaginatie, numiti "mincinosii", se asezau în fata mirilor si primeau darurile de nuntă. Acestea constau în: o găină friptă si împodobită cu mărgele de măcese sau cu flori, o sticlă de rachiu sau de vin, o plăcintă ori alte prăjituri si bani. Darurile se făceau "mincinosilor", care făceau diferite glume în legătură cu persoana ce le cinstea si cu importanta darului, apoi se predau nănasului si acesta le dădea mirilor. Mincinosii încheiau discutiile cu cuvintele: "mireasa să se facă mihoc si bage banii sub cojoc" (vezi NOTA 3)
         Soacra cinstea pe ginere cu o camasa frumos lucrata iar ginerele o cinstea cu bani pentru o pereche de cizme sau pentru o rochie. (vezi NOTA 4)
         Urmau la cinstire rudele mai apropiate, ca: fratii, surorile, cumnatii, unchii, verii, cuscrii, etc. După ce toate darurile se adunau la un loc, se puneau pe masă mâncărurile primite ca cinste si toti nuntasii ospătau din ele, fiecare dorind să mănânce atât din cinstea adusă cât si din a altora, ca femeile să aiba motiv de comparatie si apoi de discutie. Urmau apoi alte jocuri, cântece, strigături, glume, etc.

         Jocul miresei.

         Înainte de plecarea nuntasilor (de obicei luni spre seară se făcea "jocul miresei". Mireasa era- invitată în fata nuntasilor, pentru a fi jucată de fiecare si din nou cinstită. Jocul era dirijat de nănas. Muzicantii cântau o melodie de joc preferată de mireasă iar bărbatii se prezentau în fata miresei. Primul care juca mireasa era nănasul. După terminare o cinstea cu o sumă de bani, pusă pe o tavă. Urma alt bărbat si la un semn al nănasului începea jocul, apoi la alt semn muzica înceta, bărbatul se înclina în fata miresei, multumindu-i pentru dans, o cinstea cu o sumă de bani, apoi alt bărbat si tot asa în continuare până când mireasa era jucată de toti bărbatii, indiferent de vârsta lor, fiindcă era mare rusine pentru un bărbat, invitat la -nunta să nu joace mireasa.
         Uneori mireasa era jucată si de femei, spre hazul celor de fată.
         După ce jocul miresei se termina, aceasta se retrăgea cu mirele, iar nuntasii dornici încă de petrecere continuau nunta: Unii plecau să se odihnească si după câteva ceasuri reapăreau si în felul acesta nunta continua, si fără miri, până marti seara, când după de se servea tocană acră, si alte mâncăruri poftite de nuntasi si rămase neconsumate, "se spărgea nunta". Fiecare nuntas, când pleca acasă, primea de la socrul mare un colac si o sticlă de băutură, din care să se ospăteze si cei de acasă, care n-au mai putut veni la nuntă. Si astfel nunta se sfârsea a treia zi.

         Nunta de azi.

         Obiceiurile, ca si oamenii care le crează, se nasc, se dezvoltă si dispar, într-o anumită epocă, fiind înlocuite cu altele, mai convenabile.
         Nunta, asa cum a fost descrisă mai sus, cu obiceiurile rămase de la străbuni, a primit o nouă forma în secolul nostru si mai ales după cel de al doilea război mondial (1939-1945).
         Acum oamenii nu mai au timp să petreacă trei zile la nuntă. De aceea s-a trecut la o simplificare a unor forme si la înlocuirea altora cu unele mai scurte, zise "moderne". Asa, de exemplu, în ultimii 50 ani nu s-au mai folosit "vifelii" pentru chemarea la nunta, ci invitatiile scrise si trimise prin postă, iar obiceiul ca muzicantii sa însoteasca alaiul nuntasilor pâna la biserica până la biserică cântând "fecioara" si la întoarcere "cununa" a fost abandonat, mentinându-se numai la locuitorii din satul Lestioara. Au fost abandonate si obiceiurile scoaterii din casă a două mirese fictive, a stropirii nuntasilor de către mireasă cu apă la reîntoacerea de la cununie si a furării papucului miresei.

 

Nunta

         Nunta de azi tine numai o noapte. Ea începe cu venirea invitatilor mirelui la casa acestuia si a miresei la casa ei. Se pune azi mare pret pe îmbrăcămintea mirilor precum si a nuntasilor, multi dintre acestia făcându-si haine noi pentru nunta. Femeile se îmbracă în toalete de oras iar barbatii în haine de culori închise.
         Mireasa se îmbracă în haine albe, din materiale de bună calitate, poartă cunună albă pe cap si în picioare pantofi albi, iar mirele se îmbracă cu cămasă albă, cravată ori papion si costum negru.
         La sosirea nuntasilor 1a casa miresei, după ce sunt primiti de către părintii ei, se asteaptă sosirea mirelui cu nuntasii lui, apoi se fac fotografii si se pregătesc să meargă la biserică pentru celebrarea casatoriei religioase, după ce în prealabil s-a încheiat cea civilă la oficiul de stare civilă. În fruntea alaiului se asează "vifelii", cu lumânările împodobite cât mai bogat, după ei nasa cu mirele, la brat , apoi urmează "surorile de mireasă" (domnisoarele de onoare), "fratii de mire" (cavaleri de onoare), în perechi de câte doi, rudele si invitatii, ultima pereche încheindu-se cu nănasul si mireasa.
         La reântoarcerea acasă se intră direct în încăperea unde sunt asezate mesele si nuntasii se servesc cu mâncare si băutură, fără a fi prea mult poftiti. Asezarea la masă se face întocmai ca la nunta de altă data, adică în fruntea mesei stau mirele cu mireasa, având alături nănasa si nănasul (acum li se spune nasa si nasul, prescurtăndu-li-se si lor numele-functia).
         În locul aperitivului vechi, compus din vinars, ceapă si colăcei din făină de grâu, împodobiti cu iederă, acum se servesc diferite aperitive si sandwisuri, foarte gustoase si variat ornamentate.
         La scurt timp se servesc fripturile cu salate, sarmale, băuturile adecvate lor, din care nu lipsesc berea si vinul cu sifon sau cu apă minerală.
         După acestea urmează prăjiturile si torturile.
         Pe cât este posibil nuntasii dansează numai după ce s-au servit fripturile, adică cam după miezul noptii.


Nunta familiei Rai Petru si Emilia

Nunta familiei Sima Ion si Maria

Nunta familiei Suba Nicolae si Victoria

         Petrecerea tine până în zorii zilei terminându-se cu cinstirea mirilor, sau chiar cu jocul miresei. Obiceiul cinstirii cu găină friptă si cu plăcintă a fost înlocuit cu aducerea unor cadouri necesare tinerii perechi, constând din veselă si articole de îmbrăcăminte.
         Deoarece se întâmplă ca mirii să fie cinstiti de mai multe familii cu aceleasi cadouri s-a creat obiceiul ca cinstea să se facă numai în bani, urmând ca tinerii căsătoriti să-si cumpere din acei bani obiectele de care au trebuintă. În fine, ca să se evite discutiile si comentariile cu privire la suma de bani dată cadou, recent s-a introdus sistemul cinstirii mirilor cu bani pusi în plic.
         Înainte de "spargerea nuntii", adică în zori de zi, se serveste nuntasilor o tocană acră sau ciorbă de burtă.
         Asadar, nunta de azi se deosebeste de cea de odinioară prin renuntarea la multe din vechile obiceiuri, prin simplitate si prin durata ei.

         Înmormântarea

         Cum moartea este sfârsitul inevitabil al oricărei fiinte, în decursul vremurilor s-au creat diverse practici legate de acest sfârsit, practici cărora li s-au adăugat altele si asa mai departe până în zilele noastre.
         Ca si în alte locuri, cei bolnavi si pe punctul de a deceda sunt paziti zi si noapte de membrii familiei, rude, vecini sau prieteni. Bolnavii gravi sunt împărtăsiti înainte de a muri, apoi îsi cer iertare de la rudenii, vecini, prieteni si cunoscuti si uneori doresc să se împace cu fostii dusmani, ca muribundul să treacă hotarul acestei lumi împăcat.
         Înainte de deces se aprinde o lumânare ce se asează în mâna muribundului, domnind credinta că acei oameni care mor fără lumânare aprinsă vor sta "în lumea de dincolo" în întuneric.
         Decesul se anuntă la serviciul stării civile de către un membru al familiei sau de către un vecin.
         Corpul decedatului este spălat cu apă caldă, înainte să primească rigiditatea mortii. Este îrnbrăcat cu hainele cele mai bune, ori chiar cu haină noua, si este asezat în încăperea cea mai de seamă pe o masă pregătită cu multă atentie si învelită cu cearceafuri si fete de masă albe. În acest moment se opreste ceasul, o practică veche ce simbolizeaza încercarea omului de a opri scurgerea timpului, apoi se acopera toate oglinzile din casă.
         Vestea încetării din viată este adusă la cunostinta vecinilor si a rudelor apropiate, apoi tuturora, prin tragerea clopotelor în mod întrerupt de trei ori. Deoarece biserica ortodoxă din Hălmagiu are doua clopote, întâi se trage clopotul mic, cu două întreruperi, apoi ambele clopote deodata o durată de timp mai îndelungată. Tragerea clopotelor se face de trei ori pe zi: dimineata la orele 8, la amiaza si după amiaza la orele 16.
         Casa familiei unde este asezat mortul se îmbracă în doliu, la căpatâiul mortului se aprind lumânări în sfesnicele aduse de la biserică, se aseaza de o parte si de alta a mortului câte o icoană iar la poartă se arborează drapelul negru.
         Din momentul asezarii mortului pe masă sau în cutia sicriului si pâna la oficierea înmormântării, este privegheat.
         Seara se adună rudele mortului, vecinii prietenii si alte persoane care 1-au cunoscut. În contradictie totală cu atmosfera ce a dominat până la caderea noptii cei sositi la priveghi, după ce prezintă familiei mortului condoleante si trec în revistă crâmpeie din viata acestuia, încep "jocul de cărti''. Prin acest fapt atmosfera de jale este înlocuită prin comentariile în legătură cu jocul de cărti, iar după orele 2 familia decedatului serveste priveghetorilor tuică si pâine, drept pomană a mortului.
         Până în deceniul al V-lea al secolului al XX-lea la priveghi se practicau diverse jocuri de societate din care amintim: zboară-zboară, bâz-bâz, pica în fântână, calul, etc.
         Deoarece acum nu se mai practică, le vom descrie sumar, înainte de a se pierde amintirea lor.
         
         ZBOARĂ-ZBOARĂ este un joc de atentie, cunoscut si în alte localităti. Cei care participă la acest joc se aseaza în jurul unei mese si tin mâinile pe masă iar conducătorul jocului, ca să inducă în eroare pe jucători, pronuntă mereu cuvintele: zboară, zboară ... urmând ca jucătorii sa ridice mâinile când se pronunta numele unei păsări sau să tină mâinile pe masă când se pronuntă numele unui animal sau al unui lucru, care nu zboară. Cel ce greseste primeste diferite pedepse. La priveghi originalitatea acestui joc constă în faptul că cel ce conduce jocul tine în ambele mâini fie două linguri de lemn cu cozile cât mai lungi, fie două fuse din lemn si loveste peste mâini pe acei care au gresit ridicând mâinile când nu trebuia sa le ridice sau neridicându-le când trebuiau ridicate.
         
         BÂZ-BÂZ este un joc cunoscut si în alte părti si constă în lovirea cu palma peste mână a celui care începe jocul si care trebuie să ghicească cine l-a lovit, întrucât este legat la ochi. Când ghiceste este înlocuit cu acela care l-a lovit ultimul. Jocul acesta se mai numeste si "palmă furată", deoarece se loveste cu palma.
         
         PICA ÎN FÂNTÂNĂ este un joc de societate la care participă mai multi tineri. Conducătorul jocul adună în jurul lui participantii, apoi, închipuind o fântână în care a căzut unul dintre ei si care zicea că nu poate iesi afară până când nu vine "cutare" să-l sărute (fată sau nevastă dacă cel căzut în fântână este bărbat sau fecior ori bărbat dacă în fântână este o fată ori nevastă) de atâtea ori câti metri zice că este fântâna de adâncă. Dacă cel solicitat nu se prezenta, ori nu voia să-l sărute pe cel căzut în fântână, primea drept pedeapsă, câte o lovitură pe spate cu un prosop înnodat, de atâtea ori câti metri se sustinea ca are fântâna.
         
         Dar cel mai original era CALUL. Iată în ce consta acest joc.
         Se asezau doi bărbati, unul în spatele celuilalt, la distanta de 1 metru, purtând pe ambii umeri câte o rudă de lemn pe care se urca un al treilea bărbat, mic de statură si mai usor. Acesta stătea călare pe cele două rude, tinând în mâini un baston scurt, vertical, în vârful căruia se punea o oală de pământ. Totul se acoperea cu o pătură sau cu un cearceaf, cei trei bărbati părând a fi un cal, iar bastonul cu oala de pământ închipuia capul calului. Cu acest "cal" intra în casă un alt om si se prefăcea că-l duce la târg pentru vânzare. Cei din casa începeau să se târguiască, simulând că vreau să-l cumpere. În timpul târguielii, care dura destul de mult, cumpărătorii încercau să ridice cearceaful ca să tragă calul de coadă si să-i încerce puterea (ca în târg), sau se prefăceau că-l caută în gură să-i vadă dintii si să-i aprecieze vârsta, ori voiau să-l probeze dacă-i bun de călărit, etc. Cei care formau "calul" asvârleau cu picioarele, sau nechezau, sau se prefăceau că muscă, apărându-se. În fine, după multe discutii, neputându-se ajunge la târg, stăpânul calului mâhnit că nu a primit pretul corect, se adresa celor de fată cu cuvintele:
         "îmi dati cât am cerut ori nu, că decât să-l dau cu un pret prea mic mai bine-i dau în cap?". Cei de fata continuau să-i defaime calul iar stăpânul, enervat, lovea cu un baston "calul" drept în "cap", adică în oala de pământ aflată sub cearceaf, prefăcând-o în cioburi.
         În urma acestei lovituri calul se prefăcea că-l doare si necheza, iar cei de fata se repezeau sa-l descopere ca să vadă cine sunt cei care închipuiau calul. (vezi NOTA 5)
         Deoarece multe familii, greu încercate, prin moartea tatălui, mamei, sotului sau al altui membru din familie, au protestat împotriva acestor practici de distractii, ele au fost abandonate mai rămânând acum doar jocul de cărti.
         În zorii zilei unii dintre priveghetori, pleaca, în locul lor vin altii, până în ceasul stababilit pentru înmormântare.
         În timpul de la deces pâna la înmormântare familia mortutui pregăteste pomana, în functie de stare materială. De obicei pomana constă din colăcei de grâu, împletiti si apoi în cerc, numiti "pausi", apoi tuica carne de pasăre sau de miel ori de vită, gogosi si vin.
         Dacă se întâmpla ca înmormântarea să aibă loc în ziua de miercuri ori vineri din postul Pastelui sau Crăciunului, pomana se făcea din păusi, fasole groasă sleită (iahnie) cu ceapă prăjită deasupra si ulei din sământă de dovleac, murături si tuică. Pomana, odată pregătită, se asează în cosuri mari si se urcă în carsau cărută si se transportă la cimitir în urma convoiului mortuar.
         In fine, a sosit si momentul ceremoniei înmormântării. Se adună rudele, vecinii, prietenii, cunoscutii, etc. Se trage clopotul "de strâsură" (adunare), sosesc preotul, cântăretii, oamenii angajati de familia mortului să aducă căruta mortuară, sfesnicul si praporii din biserică. După o scurtă slujbă făcută în camera unde este asezat mortul, si după ce se pun în sicriu diferite obiecte personale ale defunctului - obicei rămas din străbuni - se asează capacul sicriului si se scoate mortul în curte. Înainte ca rudeniile să fi părăsit încăperea se închide usa pe care a fost scos mortul si o femeie aruncă în încăpere boabe de porumb si întoarce scaunele cu picioarele în sus, ca mortul să nu se mai întoarcă acasă ci să "se odihnească în mormânt".
         În curte se face slujba cea mare care se încheie cu o predică si cu un rămas bun de la rudenii, prieteni, vecini si cunoscuti, după care preotul intră în camera în care a zăcut si a sfârsit din viată decedatul, făcând "sfestania".


Ultimul drum

In memoriam

Slujba de inmormantare

         Deoarece nu toti cei care au participat la ceremonia din curtea casei mortului însotesc convoiul mortuar până la cimitir, începând cu primii ani ai deceniului al 9-lea din acest secol, se distribuie o parte din pomana mortului aici (colăcei, lumânări si băutură).
         Toate acestea fiind terminate se face încolonarea, în felul următor: persoana care duce crucea mortului, omul cu sfesnicul, oamenii cu praporii, cântăretii, preotul, carul mortuar cu sicriul defunctului, rudeniile, prietenii, vecinii si ceilalti oameni care au fost la ceremonia de la casa decedatului si tin să participe si la înmormântare (înhumare).
         La fiecare răscruce de drumuri se opreste convoiul pentru ca preotul sa citească o evanghelie, după care convoiul se pune iarăsi în miscare. Ajunsi la cimitir, mortul este coborât din carul mortuar si dus la groapă, apoi coborât în mormânt cu două frânghii, după care preotul îndeplineste ultimul ritual aruncând cu sapa sau cu hârletul pământ din cei patru pereti ai gropii, peste sicriu. Cei prezenti arunca peste sicriu bulgări de pământ, monede sau flori. Unul dintre bărbatii cei mai înruditi cu defunctul dă groparului, peste groapă, o oală nouă de pământ, de "sufletul mortului".
         Desi am încercat să aflăm semnificatia acestui rit n-am putut primi alt răspuns decât acela că asa a rămas de la mosi si de la strămosi, până în ziua de azi.
         Dacă decedatul a fost tânăr, ori i-a plăcut muzica, i se cântă o serenadă cu cântecele preferate. De asemenea se mai obisnuieste să se rostească si un cuvânt omagial, de adio, din partea unui prieten, dacă defunctul a fost un om de vaza. După terminarea si a acestui ceremonial se retrag cu totii la masa asezată în partea dreaptă a intrării în cimitir. Aici se orânduieste pomana si se face cel din urma ospăt pentru sufletul mortului. La sfârsit se dă fiecărui participant câte un colac (paus) si o lumânare.
         Ultimul care părăseste cimitirul este groparul. După ce a acoperit bine groapa si a aranjat pământul în formă de prismă, înfingând si crucea la căpătâiul mortului, merge la casa familiei acestuia ca să primească plata pentru facerea groapei, băutură si pomană.
         Unele familii obisnuiesc să facă si al doilea ceremonial al pomenirii, la casa decedatului, imediat după reîntoarcerea de la cimitir, chemând rudele cele mai apropiate, vecinii si persoanele care au ajutat la înmormântare si pregătirea pomenii. Alte familii îndeplinesc acest ceremonial a treia zi de la înmormântare, distribuind participantilor, de pomană, unele bunuri ce au apartinut defunctului.


Biserica de lemn

Biserica de lemn

Perspectiva asupra bisericilor

   NOTE

         1. Informatori: Ungur Vasile, în vârstă de 74 ani si Dragos Ioan, în vârstă de 71 ani (6 august 1972).
         2. Nicolae Dunăre. Portul popular în Tara Zărandului. Acta musei regionalis Denvensis. Vol. IV, pag.239.
         3. Informatoare: Ungur Emilia, în vârsta de 74 ani/6 august 1972.
         4. Idem.
         5. Informator: Jivan Ioan, în vârstă de 68 ani.