Nunta de odinioara si de azi.

         Fiind evenimentul cel mai de seamã al începutului vietii de familie, în jurul nuntii s-au creat diferite obiceiuri care s-au transmis din generatii în generatii. Unele dintre acestea au rãzbit, prin veacuri, pânã la noi, altele au dispãrut iar altele s-au transmis numai partial.
         Strãmosii si mosii nostri aveau conceptii foarte sãnãtoase despre familie si la întemeierea ei ponderea o aveau nu atât tinerii, viitorii soti, cât pãrintii si bunicii. Acestia studiau din timp si urmãreau comportarea în familie si în societate a viitorului ginere sau a viitoarei nurori, precum si a pãrintilor lor, deoarece cu aceastã familie "se încuscreau" pânã la moarte. Din aceste motive în familiile vechi erau foarte rar întâlnite divorturile si traiul în concubinaj.

         Alegerea odatã fãcutã era urmatã de cererea în cãsãtorie. La casa viitorului ginere sau a viitoarei nurori veneau "petitorii", care fãceau cererea în cãsãtorie. Aceastã echipã se compunea din tatãl miresei sau al mirelui, un frate sau o ruda apropiatã si viitorul nãnas.
         Odatã cu cererea în cãsãtorie, aveau loc si discutiile si aranjamentele de ordin familial, prin care se punea temelia vietii materiale a viitoarei familii, tocmindu-se asupra zestrei ce o va aduce nora sau ginerele în casa socrilor sãi. Dupã ce cãdeau de acord, se fixa data încheierii cãsãtoriei si a nuntii, aceasta, cu foarte putine exceptii, cãzând în ziua de duminicã.
         De acum începeau pregãtirite de nuntã. Joi dimineata doi flãcãi, numiti vifeli, unul din partea mirelui si altul din partea miresei, îmbrãcati în haine de sãrbãtoare, cu panglici roz pe umeri, cu o plosca împestritatã si plinã cu vinars si cu toiege crestate si împodobite cu panglici, se prezentau la casele celor ce urmau sã vinã la nuntã, adresãndu-li-se cu urmãtoarele cuvinte: -

         "Bunã ziua. Ne-a trimis mirele si mireasa (se arãta numele lor), nãnasul si nãnasa, socrul mare si socrul mic, sã vã chemãm la nuntã, la masã mare, la un pahar, douã, pânã la nouã de bãuturã, cu purcel fript si o litrã de vin, cã de ar fi zece toate ar trece" (vezi NOTA 1)

         Dupã aceasta poftea familia invitatã sã bea vinars din ploscã.
         Sãmbãtã dimineata vifelii se duceau la casele celor invitati sã afle dacã s-au hotãrât sau nu sã vina sau nu la nuntã si apoi cu rezultatul primit se întorceau la familia miresei, anuntând câte familii vor veni, deoarece pregãtirile se fãceau în raport cu numãrul participantilor.
         Se frãmânta aluatul pentru pâine si colaci, se fãceau tãitei, se tãiau gãinile si curcile si se curãtau, se tãia o vitã tânãrã si un porc, se sorta carnea pentru tocanã sau supã si cea pentru fripturi, se fãceau sarmalele, plãcintele si alte prãjituri, se coceau astfel ca totul sã fie gata pentru duminicã seara, apoi se aranjau mesele. Duminicã dimineata se oficia cãsãtoria civilã, iar dupã amiaza chematii mirelui se duceau la casa lui iar ai miresei la casa ei. Invitatii mirelui, însotiti de mire, pãrintii lui, nãnasi, muzicanti, etc. se îndreptau spre casa miresei. Ajunsi aici, când voiau sã intre în curte, erau opriti de invitatii miresei, care nu-i lãsau sã intre pânã nu-i cinsteau cu bãutura. Dupã ce intrau li se scotea înainte o femeie bãtrânã, învelitã în cearceaf si cu o pipã în gurã, zicând cã aceasta-i mireasa. Mirele si cu invitatii lui o refuzau, cerând sã se scoatã din casã mireasa adevãratã. Se scotea atunci din casã altã femeie, îmbrãcata în alb, zicând cã acum au adus mireasa. Din nou urma un refuz si, în fine, se scotea mireasa adevãratã, îmbrãcatã pentru nuntã.
         Invitatii miresei ofereau invitatilor mirelui flori de muscatã ce se puneau la butonierã, iar dacã nunta se fãcea iarna, flori artificiale, imitând pe cele de muscatã. Pentru aceste flori se plãtea o micã taxã, pe o farfurie, fondul creat apartinând miresei.

         Îmbracamintea mirilor.

         Oricât de sãracã ar fi fost mireasa, chiar cu riscul de a împrumuta bani, familia ei îi pregãtea rochia, pantofii sau cizmele, dacã mireasa era tãrancã, cojocul nou, dacã era iarnã, si cununa. În trecut gãteala miresei era deosebitã de cea de azi. Elemente vechi ale gãtelei miresei au mai dãinuit pânã la începutul secolului nostru, permitându-ne o reconstituire.
         Iatã ce ne relateazã etnograful Nicolae Dunãre, în legãturã cu gãteala miresei:

         "Spre deosebire de estul Zãrandului, în subzona Hãlmagiului se purta o cununã (bartã) decoratã cu flori de hârtie si cu mici oglinzi. Cununa se purta pânã dupã învalitul miresei". (vezi NOTA 2)

         În timpurile mai recente cununa miresei este formatã dintr-un cerc de sârmã învãluit în stearinã sau în panglicã, pe care sunt fixate flori de lãmâitã si apoi fire de metal argintiu sau auriu. De multe ori aceastã cununã se aflã de vânzare în comert.
         Mirele, dacã era tãran, se îmbrãca vara în haine noi din pânza de bumbac, punea pe deasupra un laibãr de culoare închisã, la butonierã o floare albã, "de mire", pe cap purta pãlârie neagrã, de asemenea "cu floare de mire". Iarna se îmbrãca cu cioareci albi, noi, cojoc nou, tundrã si cãciulã, iar în mânã tinea o bâta împistrita cu o floare în ea.
         Dacã mirele era meserias sau avea altã ocupatie, costumul lui se fãcea din stofã de culoare neagrã sau bleumarin, purta floare albã la butoniera, cãmasã albã si cravatã albã.

         Desfãsurarea nuntii:

         Îndata ce mireasa era scoasã din casã, muzicantii, împreunã cu nuntasii, cântau "cântecul miresei", numit în partea locului "fecioara", în timp ce se orânduia plecarea alaiului la bisericã.
         În fata nuntasilor se asezau cei doi vifeli, având fiecare câte o lumânare mare, împodobitã cu iederã si panglici si ca suport un colacel. Urma apoi mirele cu nãnasa, socrii mari si socrii mici, rudele cele mai apropiate si nuntasii, cu sticle de bãuturã în mâini, si la urmã de tot muzicantii. În drum spre bisericã se cânta mereu "fecioara".
         Dupã ce intrau în bisericã mirii erau dusi în fata altarului, având în mâini lumânãrile aprinse de la vifeli, li se puneau inelele în degete si apoi urma ceremonia religioasã.
         La iesirea din bisericã alaiul se îndrepta spre casa miresei, în aceiasi ordine, cu deosebire doar cã dupã vifeli urma perechea mirilor, apoi a nãnasilor si în continuare ceilalti nuntasi. Înainte însã de a iesi din curtea bisericii, nãnasul trebuia sã-si arate darnicia si sã arunce bani de metal peste poarta de la iesire, care era legatã de copii. În timp ce copii se aruncau pe jos pentru a culege banii, nãnasul încerca sã dezlege poarta si dacã banii aruncati erau putini, copiii nu-l lasau, astfel cã era nevoit sã mai arunce o mânã de bani si în felul acesta reusea sã dezlege poarta, copiii fiind preocupati cu culegerea banilor de pe jos.
         Acest obicei s-a pastrat pânã în zilele noastre, el contribuind la mãrirea numãrului de curiosi veniti sã vada nunta si sã creeze o atmosferã de veselie.
         În drum spre casa miresei cântau cântecul "cununa", în timp ce unii dintre nuntasi chiuiau si pofteau pe cei din cale sã bea din sticlele cu vin sau vinars aduse de ei, iar unele femei mai îndrãznete descântau:
         

                  " Uiu, iu, pe dealul gol
                  cum dãdu-si cu mine-n tinã
                  da i-o face mirele
                  când o tunde câinele, etc
                  
                  " Uiu, iu, uiagã plinã
                  Cã mireasa n-are tol
                  uiu, iu, uiagã goalã
                  vinã iute si mã scoalã, etc."

         Ajunsi la casa miresei, în curte, pe o masã se afla un ciubãras nou cu o coroanã de flori pe margini si plin cu apã. Cu un mãnunchi de fire de busuioc, mireasa stropea usor cu apã din acest ciubaras pe fiecare dintre nuntasi, iar acestia puneau pe o farfurie câtiva bani, dupã care se intra în casã si se asezau la masã. În fruntea mesei era mirele cu mireasa. Lângã mireasã se aseza nãnasul si lângã mire nãnasa. Întreaga desfãsurare a nuntii era condusã de cãtre nãnas.

         Servirea mesei.

         Omul timpurilor de azi, obisnuit cu aperitive si diverse sandwisuri, se va mira, poate, de simplitatea si de felul cum se servea masa la nunta de odinioarã. Dar mirarea este de scurtã duratã cãci scopul nuntii nu era acela de a se servi mâncãri multe si gustoase, una dupã alta, ci de a se petrece si mânca într-un timp destul de lung, fãrã grabã.
         Masa începea cu o gustare extrem de simplã, compusã din tuicã de prune, colãcei de grâu împodobiti cu iederã si ceapã. Peste vreo doua ore se servea supa de gãinã sau de curcã, cu tãitei subtiri si foarte gustosi, apoi carnea din supã. Dupã aceasta urmau jocurile. Peste încã douã ore se serveau fripturile cu salate, acrituri si vin, iar mai spre ziuã urmau sarmalele, plãcintele si prãjiturile. Masa era mereu încãrcata cu bãuturã dupã pofta fiecãruia. Între mese se bea si se juca mereu, fãcându-se diverse glume.
         Un vechi obicei al nuntilor de alta datã era si acela cu unul dintre nuntasii cei mai iscusiti sã fure papucul din piciorul miresei. Faptul acesta producea o înviorare a nuntii, fiindcã mireasa nu putea juca fãra papuc, iar nãnasul trebuia din nou sã-si arate dãrnicia, deschizând punga si rãscumpãrând papucul furat.
         Dupã miezul noptii mireasa era "învelitã", adicã i se fãcea pãrul coc (conciu), ca la neveste.
         În fine, când nuntasii dãdeau semne de obosealã, se producea un alt eveniment de seamã, care-i înviora: CINSTIREA MIRESEI.
         Doi nuntasi priceputi la vorbã si cu multã imaginatie, numiti "mincinosii", se asezau în fata mirilor si primeau darurile de nuntã. Acestea constau în: o gãinã friptã si împodobitã cu mãrgele de mãcese sau cu flori, o sticlã de rachiu sau de vin, o plãcintã ori alte prãjituri si bani. Darurile se fãceau "mincinosilor", care fãceau diferite glume în legãturã cu persoana ce le cinstea si cu importanta darului, apoi se predau nãnasului si acesta le dãdea mirilor. Mincinosii încheiau discutiile cu cuvintele: "mireasa sã se facã mihoc si bage banii sub cojoc" (vezi NOTA 3)
         Soacra cinstea pe ginere cu o camasa frumos lucrata iar ginerele o cinstea cu bani pentru o pereche de cizme sau pentru o rochie. (vezi NOTA 4)
         Urmau la cinstire rudele mai apropiate, ca: fratii, surorile, cumnatii, unchii, verii, cuscrii, etc. Dupã ce toate darurile se adunau la un loc, se puneau pe masã mâncãrurile primite ca cinste si toti nuntasii ospãtau din ele, fiecare dorind sã mãnânce atât din cinstea adusã cât si din a altora, ca femeile sã aiba motiv de comparatie si apoi de discutie. Urmau apoi alte jocuri, cântece, strigãturi, glume, etc.

         Jocul miresei.

         Înainte de plecarea nuntasilor (de obicei luni spre searã se fãcea "jocul miresei". Mireasa era- invitatã în fata nuntasilor, pentru a fi jucatã de fiecare si din nou cinstitã. Jocul era dirijat de nãnas. Muzicantii cântau o melodie de joc preferatã de mireasã iar bãrbatii se prezentau în fata miresei. Primul care juca mireasa era nãnasul. Dupã terminare o cinstea cu o sumã de bani, pusã pe o tavã. Urma alt bãrbat si la un semn al nãnasului începea jocul, apoi la alt semn muzica înceta, bãrbatul se înclina în fata miresei, multumindu-i pentru dans, o cinstea cu o sumã de bani, apoi alt bãrbat si tot asa în continuare pânã când mireasa era jucatã de toti bãrbatii, indiferent de vârsta lor, fiindcã era mare rusine pentru un bãrbat, invitat la -nunta sã nu joace mireasa.
         Uneori mireasa era jucatã si de femei, spre hazul celor de fatã.
         Dupã ce jocul miresei se termina, aceasta se retrãgea cu mirele, iar nuntasii dornici încã de petrecere continuau nunta: Unii plecau sã se odihneascã si dupã câteva ceasuri reapãreau si în felul acesta nunta continua, si fãrã miri, pânã marti seara, când dupã de se servea tocanã acrã, si alte mâncãruri poftite de nuntasi si rãmase neconsumate, "se spãrgea nunta". Fiecare nuntas, când pleca acasã, primea de la socrul mare un colac si o sticlã de bãuturã, din care sã se ospãteze si cei de acasã, care n-au mai putut veni la nuntã. Si astfel nunta se sfârsea a treia zi.

         Obiceiurile, ca si oamenii care le creazã, se nasc, se dezvoltã si dispar, într-o anumitã epocã, fiind înlocuite cu altele, mai convenabile.
         Nunta, asa cum a fost descrisã mai sus, cu obiceiurile rãmase de la strãbuni, a primit o nouã forma în secolul nostru si mai ales dupã cel de al doilea rãzboi mondial (1939-1945).
         Acum oamenii nu mai au timp sã petreacã trei zile la nuntã. De aceea s-a trecut la o simplificare a unor forme si la înlocuirea altora cu unele mai scurte, zise "moderne". Asa, de exemplu, în ultimii 50 ani nu s-au mai folosit "vifelii" pentru chemarea la nunta, ci invitatiile scrise si trimise prin postã, iar obiceiul ca muzicantii sa însoteasca alaiul nuntasilor pâna la biserica pânã la bisericã cântând "fecioara" si la întoarcere "cununa" a fost abandonat, mentinându-se numai la locuitorii din satul Lestioara. Au fost abandonate si obiceiurile scoaterii din casã a douã mirese fictive, a stropirii nuntasilor de cãtre mireasã cu apã la reîntoacerea de la cununie si a furãrii papucului miresei.

 

Nunta

         Nunta de azi tine numai o noapte. Ea începe cu venirea invitatilor mirelui la casa acestuia si a miresei la casa ei. Se pune azi mare pret pe îmbrãcãmintea mirilor precum si a nuntasilor, multi dintre acestia fãcându-si haine noi pentru nunta. Femeile se îmbracã în toalete de oras iar barbatii în haine de culori închise.
         Mireasa se îmbracã în haine albe, din materiale de bunã calitate, poartã cununã albã pe cap si în picioare pantofi albi, iar mirele se îmbracã cu cãmasã albã, cravatã ori papion si costum negru.
         La sosirea nuntasilor 1a casa miresei, dupã ce sunt primiti de cãtre pãrintii ei, se asteaptã sosirea mirelui cu nuntasii lui, apoi se fac fotografii si se pregãtesc sã meargã la bisericã pentru celebrarea casatoriei religioase, dupã ce în prealabil s-a încheiat cea civilã la oficiul de stare civilã. În fruntea alaiului se aseazã "vifelii", cu lumânãrile împodobite cât mai bogat, dupã ei nasa cu mirele, la brat , apoi urmeazã "surorile de mireasã" (domnisoarele de onoare), "fratii de mire" (cavaleri de onoare), în perechi de câte doi, rudele si invitatii, ultima pereche încheindu-se cu nãnasul si mireasa.
         La reântoarcerea acasã se intrã direct în încãperea unde sunt asezate mesele si nuntasii se servesc cu mâncare si bãuturã, fãrã a fi prea mult poftiti. Asezarea la masã se face întocmai ca la nunta de altã data, adicã în fruntea mesei stau mirele cu mireasa, având alãturi nãnasa si nãnasul (acum li se spune nasa si nasul, prescurtãndu-li-se si lor numele-functia).
         În locul aperitivului vechi, compus din vinars, ceapã si colãcei din fãinã de grâu, împodobiti cu iederã, acum se servesc diferite aperitive si sandwisuri, foarte gustoase si variat ornamentate.
         La scurt timp se servesc fripturile cu salate, sarmale, bãuturile adecvate lor, din care nu lipsesc berea si vinul cu sifon sau cu apã mineralã.
         Dupã acestea urmeazã prãjiturile si torturile.
         Pe cât este posibil nuntasii danseazã numai dupã ce s-au servit fripturile, adicã cam dupã miezul noptii.

         Petrecerea tine pânã în zorii zilei terminându-se cu cinstirea mirilor, sau chiar cu jocul miresei. Obiceiul cinstirii cu gãinã friptã si cu plãcintã a fost înlocuit cu aducerea unor cadouri necesare tinerii perechi, constând din veselã si articole de îmbrãcãminte.
         Deoarece se întâmplã ca mirii sã fie cinstiti de mai multe familii cu aceleasi cadouri s-a creat obiceiul ca cinstea sã se facã numai în bani, urmând ca tinerii cãsãtoriti sã-si cumpere din acei bani obiectele de care au trebuintã. În fine, ca sã se evite discutiile si comentariile cu privire la suma de bani datã cadou, recent s-a introdus sistemul cinstirii mirilor cu bani pusi în plic.
         Înainte de "spargerea nuntii", adicã în zori de zi, se serveste nuntasilor o tocanã acrã sau ciorbã de burtã.
         Asadar, nunta de azi se deosebeste de cea de odinioarã prin renuntarea la multe din vechile obiceiuri, prin simplitate si prin durata ei.

         Înmormântarea

         Cum moartea este sfârsitul inevitabil al oricãrei fiinte, în decursul vremurilor s-au creat diverse practici legate de acest sfârsit, practici cãrora li s-au adãugat altele si asa mai departe pânã în zilele noastre.
         Ca si în alte locuri, cei bolnavi si pe punctul de a deceda sunt paziti zi si noapte de membrii familiei, rude, vecini sau prieteni. Bolnavii gravi sunt împãrtãsiti înainte de a muri, apoi îsi cer iertare de la rudenii, vecini, prieteni si cunoscuti si uneori doresc sã se împace cu fostii dusmani, ca muribundul sã treacã hotarul acestei lumi împãcat.
         Înainte de deces se aprinde o lumânare ce se aseazã în mâna muribundului, domnind credinta cã acei oameni care mor fãrã lumânare aprinsã vor sta "în lumea de dincolo" în întuneric.
         Decesul se anuntã la serviciul stãrii civile de cãtre un membru al familiei sau de cãtre un vecin.
         Corpul decedatului este spãlat cu apã caldã, înainte sã primeascã rigiditatea mortii. Este îrnbrãcat cu hainele cele mai bune, ori chiar cu hainã noua, si este asezat în încãperea cea mai de seamã pe o masã pregãtitã cu multã atentie si învelitã cu cearceafuri si fete de masã albe. În acest moment se opreste ceasul, o practicã veche ce simbolizeaza încercarea omului de a opri scurgerea timpului, apoi se acopera toate oglinzile din casã.
         Vestea încetãrii din viatã este adusã la cunostinta vecinilor si a rudelor apropiate, apoi tuturora, prin tragerea clopotelor în mod întrerupt de trei ori. Deoarece biserica ortodoxã din Hãlmagiu are doua clopote, întâi se trage clopotul mic, cu douã întreruperi, apoi ambele clopote deodata o duratã de timp mai îndelungatã. Tragerea clopotelor se face de trei ori pe zi: dimineata la orele 8, la amiaza si dupã amiaza la orele 16.
         Casa familiei unde este asezat mortul se îmbracã în doliu, la cãpatâiul mortului se aprind lumânãri în sfesnicele aduse de la bisericã, se aseaza de o parte si de alta a mortului câte o icoanã iar la poartã se arboreazã drapelul negru.
         Din momentul asezarii mortului pe masã sau în cutia sicriului si pâna la oficierea înmormântãrii, este privegheat.
         Seara se adunã rudele mortului, vecinii prietenii si alte persoane care 1-au cunoscut. În contradictie totalã cu atmosfera ce a dominat pânã la caderea noptii cei sositi la priveghi, dupã ce prezintã familiei mortului condoleante si trec în revistã crâmpeie din viata acestuia, încep "jocul de cãrti''. Prin acest fapt atmosfera de jale este înlocuitã prin comentariile în legãturã cu jocul de cãrti, iar dupã orele 2 familia decedatului serveste priveghetorilor tuicã si pâine, drept pomanã a mortului.
         Pânã în deceniul al V-lea al secolului al XX-lea la priveghi se practicau diverse jocuri de societate din care amintim: zboarã-zboarã, bâz-bâz, pica în fântânã, calul, etc.
         Deoarece acum nu se mai practicã, le vom descrie sumar, înainte de a se pierde amintirea lor.
         
         ZBOARÃ-ZBOARÃ este un joc de atentie, cunoscut si în alte localitãti. Cei care participã la acest joc se aseaza în jurul unei mese si tin mâinile pe masã iar conducãtorul jocului, ca sã inducã în eroare pe jucãtori, pronuntã mereu cuvintele: zboarã, zboarã ... urmând ca jucãtorii sa ridice mâinile când se pronunta numele unei pãsãri sau sã tinã mâinile pe masã când se pronuntã numele unui animal sau al unui lucru, care nu zboarã. Cel ce greseste primeste diferite pedepse. La priveghi originalitatea acestui joc constã în faptul cã cel ce conduce jocul tine în ambele mâini fie douã linguri de lemn cu cozile cât mai lungi, fie douã fuse din lemn si loveste peste mâini pe acei care au gresit ridicând mâinile când nu trebuia sa le ridice sau neridicându-le când trebuiau ridicate.
         
         BÂZ-BÂZ este un joc cunoscut si în alte pãrti si constã în lovirea cu palma peste mânã a celui care începe jocul si care trebuie sã ghiceascã cine l-a lovit, întrucât este legat la ochi. Când ghiceste este înlocuit cu acela care l-a lovit ultimul. Jocul acesta se mai numeste si "palmã furatã", deoarece se loveste cu palma.
         
         PICA ÎN FÂNTÂNÃ este un joc de societate la care participã mai multi tineri. Conducãtorul jocul adunã în jurul lui participantii, apoi, închipuind o fântânã în care a cãzut unul dintre ei si care zicea cã nu poate iesi afarã pânã când nu vine "cutare" sã-l sãrute (fatã sau nevastã dacã cel cãzut în fântânã este bãrbat sau fecior ori bãrbat dacã în fântânã este o fatã ori nevastã) de atâtea ori câti metri zice cã este fântâna de adâncã. Dacã cel solicitat nu se prezenta, ori nu voia sã-l sãrute pe cel cãzut în fântânã, primea drept pedeapsã, câte o loviturã pe spate cu un prosop înnodat, de atâtea ori câti metri se sustinea ca are fântâna.
         
         Dar cel mai original era CALUL. Iatã în ce consta acest joc.
         Se asezau doi bãrbati, unul în spatele celuilalt, la distanta de 1 metru, purtând pe ambii umeri câte o rudã de lemn pe care se urca un al treilea bãrbat, mic de staturã si mai usor. Acesta stãtea cãlare pe cele douã rude, tinând în mâini un baston scurt, vertical, în vârful cãruia se punea o oalã de pãmânt. Totul se acoperea cu o pãturã sau cu un cearceaf, cei trei bãrbati pãrând a fi un cal, iar bastonul cu oala de pãmânt închipuia capul calului. Cu acest "cal" intra în casã un alt om si se prefãcea cã-l duce la târg pentru vânzare. Cei din casa începeau sã se târguiascã, simulând cã vreau sã-l cumpere. În timpul târguielii, care dura destul de mult, cumpãrãtorii încercau sã ridice cearceaful ca sã tragã calul de coadã si sã-i încerce puterea (ca în târg), sau se prefãceau cã-l cautã în gurã sã-i vadã dintii si sã-i aprecieze vârsta, ori voiau sã-l probeze dacã-i bun de cãlãrit, etc. Cei care formau "calul" asvârleau cu picioarele, sau nechezau, sau se prefãceau cã muscã, apãrându-se. În fine, dupã multe discutii, neputându-se ajunge la târg, stãpânul calului mâhnit cã nu a primit pretul corect, se adresa celor de fatã cu cuvintele:
         "îmi dati cât am cerut ori nu, cã decât sã-l dau cu un pret prea mic mai bine-i dau în cap?". Cei de fata continuau sã-i defaime calul iar stãpânul, enervat, lovea cu un baston "calul" drept în "cap", adicã în oala de pãmânt aflatã sub cearceaf, prefãcând-o în cioburi.
         În urma acestei lovituri calul se prefãcea cã-l doare si necheza, iar cei de fata se repezeau sa-l descopere ca sã vadã cine sunt cei care închipuiau calul. (vezi NOTA 5)
         Deoarece multe familii, greu încercate, prin moartea tatãlui, mamei, sotului sau al altui membru din familie, au protestat împotriva acestor practici de distractii, ele au fost abandonate mai rãmânând acum doar jocul de cãrti.
         În zorii zilei unii dintre priveghetori, pleaca, în locul lor vin altii, pânã în ceasul stababilit pentru înmormântare.
         În timpul de la deces pâna la înmormântare familia mortutui pregãteste pomana, în functie de stare materialã. De obicei pomana constã din colãcei de grâu, împletiti si apoi în cerc, numiti "pausi", apoi tuica carne de pasãre sau de miel ori de vitã, gogosi si vin.
         Dacã se întâmpla ca înmormântarea sã aibã loc în ziua de miercuri ori vineri din postul Pastelui sau Crãciunului, pomana se fãcea din pãusi, fasole groasã sleitã (iahnie) cu ceapã prãjitã deasupra si ulei din sãmântã de dovleac, murãturi si tuicã. Pomana, odatã pregãtitã, se aseazã în cosuri mari si se urcã în carsau cãrutã si se transportã la cimitir în urma convoiului mortuar.
         In fine, a sosit si momentul ceremoniei înmormântãrii. Se adunã rudele, vecinii, prietenii, cunoscutii, etc. Se trage clopotul "de strâsurã" (adunare), sosesc preotul, cântãretii, oamenii angajati de familia mortului sã aducã cãruta mortuarã, sfesnicul si praporii din bisericã. Dupã o scurtã slujbã fãcutã în camera unde este asezat mortul, si dupã ce se pun în sicriu diferite obiecte personale ale defunctului - obicei rãmas din strãbuni - se aseazã capacul sicriului si se scoate mortul în curte. Înainte ca rudeniile sã fi pãrãsit încãperea se închide usa pe care a fost scos mortul si o femeie aruncã în încãpere boabe de porumb si întoarce scaunele cu picioarele în sus, ca mortul sã nu se mai întoarcã acasã ci sã "se odihneascã în mormânt".
         În curte se face slujba cea mare care se încheie cu o predicã si cu un rãmas bun de la rudenii, prieteni, vecini si cunoscuti, dupã care preotul intrã în camera în care a zãcut si a sfârsit din viatã decedatul, fãcând "sfestania".

         Deoarece nu toti cei care au participat la ceremonia din curtea casei mortului însotesc convoiul mortuar pânã la cimitir, începând cu primii ani ai deceniului al 9-lea din acest secol, se distribuie o parte din pomana mortului aici (colãcei, lumânãri si bãuturã).
         Toate acestea fiind terminate se face încolonarea, în felul urmãtor: persoana care duce crucea mortului, omul cu sfesnicul, oamenii cu praporii, cântãretii, preotul, carul mortuar cu sicriul defunctului, rudeniile, prietenii, vecinii si ceilalti oameni care au fost la ceremonia de la casa decedatului si tin sã participe si la înmormântare (înhumare).
         La fiecare rãscruce de drumuri se opreste convoiul pentru ca preotul sa citeascã o evanghelie, dupã care convoiul se pune iarãsi în miscare. Ajunsi la cimitir, mortul este coborât din carul mortuar si dus la groapã, apoi coborât în mormânt cu douã frânghii, dupã care preotul îndeplineste ultimul ritual aruncând cu sapa sau cu hârletul pãmânt din cei patru pereti ai gropii, peste sicriu. Cei prezenti arunca peste sicriu bulgãri de pãmânt, monede sau flori. Unul dintre bãrbatii cei mai înruditi cu defunctul dã groparului, peste groapã, o oalã nouã de pãmânt, de "sufletul mortului".
         Desi am încercat sã aflãm semnificatia acestui rit n-am putut primi alt rãspuns decât acela cã asa a rãmas de la mosi si de la strãmosi, pânã în ziua de azi.
         Dacã decedatul a fost tânãr, ori i-a plãcut muzica, i se cântã o serenadã cu cântecele preferate. De asemenea se mai obisnuieste sã se rosteascã si un cuvânt omagial, de adio, din partea unui prieten, dacã defunctul a fost un om de vaza. Dupã terminarea si a acestui ceremonial se retrag cu totii la masa asezatã în partea dreaptã a intrãrii în cimitir. Aici se orânduieste pomana si se face cel din urma ospãt pentru sufletul mortului. La sfârsit se dã fiecãrui participant câte un colac (paus) si o lumânare.
         Ultimul care pãrãseste cimitirul este groparul. Dupã ce a acoperit bine groapa si a aranjat pãmântul în formã de prismã, înfingând si crucea la cãpãtâiul mortului, merge la casa familiei acestuia ca sã primeascã plata pentru facerea groapei, bãuturã si pomanã.
         Unele familii obisnuiesc sã facã si al doilea ceremonial al pomenirii, la casa decedatului, imediat dupã reîntoarcerea de la cimitir, chemând rudele cele mai apropiate, vecinii si persoanele care au ajutat la înmormântare si pregãtirea pomenii. Alte familii îndeplinesc acest ceremonial a treia zi de la înmormântare, distribuind participantilor, de pomanã, unele bunuri ce au apartinut defunctului.