II. Portul hãlmãgenilor / îmbrãcãmintea

         Cu toate cã din punct de vedere administrativ Hãlmagiul s-a separat de peste un secol de partea rãsãriteanã a fostului comitat (judet) Zarand, din punct de vedere etnografic face totusi parte si azi, din aceeasi zonã cunoscutã sub numele de "zona motilor criseni". Aceastã zonã etnograficã apartine Muntilor Apuseni, "Tãrii Motilor", în acceptiunea ei cea mai largã, asa cum o numesc însisi locuitorii si populatia ei când vin în contact cu locuitorii din câmpia Aradului sau a Banatului.
         O serie de trãsãturi comune în vorbire, obiceiuri, îmbrãcãminte, a populatiei din jurul Hãlmagiului le gãsim si la locuitorii comunelor situate pe valea Crisului Alb, în amonte pânã spre Brad si aval pânã spre Gurahont. Cojocarii din Hãlmagiu, de exemplu, vindeau cojoacele confectionate în Hãlmagiu tot asa de bine si la târgurile din Brad, precum si locuitorilor în aval de Hãlmagiu, fãrã sã întâmpine nici o obiectiune cu privire la modelul, fasonul, florile, ornamentele si cusãtura cojoacelor.

         Portul, reflectând în mare mãsurã conditiile de viatã si ocupatia locuitorilor unui anumit loc într-o etapã determinatã de istorie, este caracteristic acelui loc si acelei etape, dupã el putându-se cunoaste oamenii de unde sunt. Dacã în trecutul nu prea îndepãrtat acest lucru era obisnuit, azi situatia este cu totul schimbatã. Din cauza cã marea majoritate a locuitorilor de azi ai Hãlmagiului nu mai au ca îndeletnicire principalã agricultura ci meseriile, comertul si ocupatii intelectuale, îmbrãcãmintea lor este orãseneascã, cu unele reminiscente autohtone pe cale de disparitie.
         Azi bãrbatul din Hãlmagiu se îmbracã în haine orãsenesti, cumpãrate gata sau fãcute la comandã, din diverse stofe si de preferintã de culori închise. Poartã cãmãsi din magazine textile, cravatã, pãlãrie orãseneascã, pantofi, bocanci sau sandale, dupã sezon, câteodatã si cizme, apoi palton din stofe cât mai bune, cãciulã neagrã sau gri, fular si mãnusi cumpãrate din comert. Femeile se îmbracã numai în haine orãsenesti si pe cât posibil dupã ultima modã.
         Influenta îmbrãcãmintii orãsenesti este asa de puternicã încât locuitorii din jurul Hãlmagiului, care se mutã aici sau au slujbe în localitate, se simt stigheriti si jenati în hainele lor si în cel mai scurt timp le înlocuiesc cu îmbrãcãminte de oras. La aceasta un rol hotãrâtor îl are si faptul cã îmbrãcãmintea orãseneascã este mai ieftinã si se gãseste confectionatã urmând doar s-o aleagã pe cea care i se potriveste. (vezi NOTA 1)
         Cu toate acestea mai sunt câtiva oameni în vârstã care se ocupã cu agricultura si care mai pãstreazã în îmbrãcãmintea lor câteva reminiscente autohtone: cojocul, laibãrul, portul în cãmasã si în izmene vara, pãlãria de paie, etc.
         În secolul trecut bãrbatii purtau pãrul lung. Bãtrârii considerau pãrul lung ca o podoabã si ca un vãdit semn de maturitate si de demnitate. Acest port al pãrului lung a continuat pânã cãtre mijlocul secolului al XX-lea. Nu avem fotografii, tablouri sau stampe din care sã putem sti cu precizie înfãtisarea fizicã a strãmosilor, dar pe cale de deductie conchidem cã acest obicei îsi are obârsia în cele mai îndepãrtate timpuri.

         Pânã în urmã cu douã decenii se mai vedeau oameni bãtrâni, ce locuiau în partea de jos a Hãlmagiului, îmbrãcati în haine strãmosesti (Suciu Petru, Olariu Nicolae - Vlaicu, Turuc Alexandru, Groza Ioan).
         Vara, bãrbatii se îmbrãcau cu haine din pânzã de cânepã si bumbac. Purtau izmene largi si lungi pânã din jos de genunchi, cãmasã albã, cusutã în casã si pe deasupra un laibãr de culoare închisã. Iarna, peste aceste haine se îmbrãcau cu cioareci albi din lânã dubitã, strânsi pe picior si cu vipusca neagrã sau albastrã la cusãturi. Buzunarele erau drepte si tivite cu postav negru sau albastru iar deasupra lor se coseau ornamente din postav. Peste cãmasã se îmbrãcau cu cojoc alb, din piele de berbec, având douã buzunare la brâu, în care se pãstrau tabachera cu tutun sau tigãrile, batista si banii. Unele cojoace bãrbãtesti se încheiau pe umãrul si sub bratul stâng, altele, numite "înfundate", se îmbrãcau trãgându-se pe cap, adicã erau cusute pe sub ambele brate si peste umeri, având numai o tãieturã micã pe piept. Ca ornamente aveau cusute pe piept flori cu atã neagrã sau lânã finã coloratã diferit, iar deasupra buzunarelor aceleasi motive florale.
         Peste cojoc se îmbrãcau cu tundrã neagrã, care ajungea pânã mai jos de genunchi, si era tivitã cu postav de culori contrastante culorii de bazã, de obicei rosu închis sau albastru. Tundra avea ornamente la mansete si în dreptul brâului, din postav rosu închis ori albastru.

         Pe cap se purta cãciulã neagrã din piele de miel, în mâini mãnusi din lânã cu un singur deget, împletite în casã, iar în picioare opinci, bocanci sau cizme, dupã starea materialã.

         Femeile se îmbrãcau în poale si cãmasã din pânzã tesutã de ele, peste care puneau o bluzã si o fustã largã, numitã "rochie", se încãltau cu ciorapi din lânã, ghete sau cizme. Peste bluzã îmbrãcau un cojoc din piele de miel, vopsit maro, cu flori de culori deschise pentru femeile tinere, si de culori mai închise pentru cele mai în vârstã. Femeile bãtrâne purtau cojoc alb cu ornamente cusute cu atã neagrã. Pe cap se punea o nãframã de culoare închisã iar în timpul iernii, pe deasupra, se mai punea un sal de lânã neagrã, al cãrui colt atârna pe spate în jos. Unele femei îmbrãcau si tundrã neagrã, întocmai ca a bãrbatilor.

         Portul tundrei negre era caracteristic locuitorilor din depresiunea Hãlmagiului iar confectionarea acestei îmbrãcãminti se fãcea de diferiti mesteri populari din satele Poienari si Bãnesti. Desi dispãrut din Hãlmagiu, portul tundrei negre se mai poate vedea în satele învecinate: Lestioara, Bãnesti, Brusturi, Luncsoara, Tisa, Tãrmure si Ionesti, la femeile bãtrâne care vin sâmbãta la târg.
         Credem cã nu este lipsit de interes faptul de a sti cum se gãteau femeile în secolul al XIX-lea în pãrtile Hãlmagiului.
         La începutul secolului al XIX-lea - scrie etnograful Nicolae Dunãre - femeile purtau pãrul asezat în „conci" fixat pe o indrea de lemn sau corn. Pe la sfârsitul secolului foloseau indrele de fier. Nevestele cu un pãr mai bogat îl periau cu multã grijã, alcãtuindu-si un conci mai bogat, cu chicile (cozile) asezate mai sus. Acum peste trei sferturi de veac nevestele foloseau pieptene în loc de indrea, iar mai apoi pieptene si câteva ace, obtinându-se un conci mai mare. (vezi NOTA 2)

         Fetele, ne aratã în continuare acelasi etnograf, la începutul secolului al XIX-lea purtau o pieptãnãturã total deosebitã de cea de azi. Ele îsi adunau pãrul de pe tâmplã pe frunte, îl împleteau într-o chicã, pe care o duceau peste urechea dreaptã pânã la ceafã, unde se unea cu restul pãrului într-o singurã chicã, masivã, a cãrei extremitate era împodobitã cu o panglicã coloratã. De câteva decenii încoace fetele îsi împletesc pãrul la ceafã, în douã codite lungi, legate, de asemenea, cu câte o panglicã. (vezi NOTA 3)
         În pãrtile Hãlmagiului au pãtruns în secolul al XIX-lea si începutul celui de al XX-lea bazmale negre (cârpe) de mari dimensiuni, de satin ori din stofã. cu franjuri, procurate din comert. (vezi NOTA 4)
         Despre portul femeilor din Hãlmagiu, de la sfârsitul secolului al XIX - lea si începutul celui de al XX-lea, avem si urmãtoarea consemnare a scriitoarei Constanta Hodos, care îsi petrecuse copilãria în deceniul 8 al acestui veac, în Hãlmagiu: "femeile poartã fuste albe brodate, largi si scrobite, se sulemenesc si calcã mãrunt în vârful cizmulitelor rosii cu tocuri subtiri si înalte." (vezi NOTA 5)
         Azi, în zilele de lucru, fetele si nevestele, si chiar femeile în vãrstã poartã pe cap bãzmãlute fãcute în fabricã, de diferite culori, imprimate, legate sub bãrbie sau la ceafã.