Din punct de vedere geografic Hãlmagiul este asezat în partea de est a judetului Arad, anume în depresiunea cu acelasi nume, cuibãrit la poalele muntelui Gãina, fiind centrul natural al vietii economice din tinut. La circa 3 km, spre vest, curge Crisul Alb, în al cãrui albie se opresc dealurile Gorgona din sirul muntilor Zãrandului.
         Spre Nord este mãrginit de dealul Sortoc, iar in departare se zareste muntele Biharia, cel cu zapezi panã în a doua jumãtate a lunii mai.

Asezarea geografica

         Pe sub dealul Lupina curge valea Hãlmagiului vãrsându-se în Crisul Alb, în dreptul satului Tisa.
         Din punct de vedere al pozitiei geografice localitatea se aflã la 46 grade si 16 minute latitudine nordica si la 22 grade si 36 minute longitudine esticã, altitudine fiind de 247 m.
         Suprafata Hãlmagiului este de 1736 jugãre cadastrale, adicã de 998 hectare.
         Comunicã cu Bradul si cu Aradul prin linia feratã ce atinge localitatea in partea de vest, unde este gara, precum si prin soseaua nationalã nr.76 ce se bifurcã în comuna Vârfuri, spre Oradea la dreapta, si spre Arad, la stânga.
         Cu celelalte localitãti din jur comunicã prin drumurile comunale, ce se vor descrie in capitolul urmãtor, fiind centrul de comunicatii cel mai accesibil pentru întregul tinut (depresiunea Hãlmagiului).

         Inainte de a vorbi despre asezarea actualã a Hãlmagiului, este necesar sã stim dacã întotdeauna aceastã localitate s-a aflat pe vatra de azi ori în altã parte si pânã unde se întinde. Pentru stabilirea adevãrului trebuie sã facem apel la documentele vechi, descoperite pânã în prezent, precum si la cunostintele oamenilor vârstnici, primite de ei prin traditie, apoi la probele materiale.
         În vechime Hãlmagiu era mult mai întins si mai resfirat ca azi si cuprindea si actualele sate din jurul lui. Dupã ce populatia s-a înmultit s-au format cãtune, care si-au tras numele de la familiile mai numeroase care le locuiau, ori de la îndeletnicirile locuitorilor, sau de la asezarea lor geograficã (vezi capitolul vechimea si importanta localitãtii). Astfel teritoriul si vatra lui s-au restrâns mereu ajungând la suprafata de azi = 1.736 jugãre cadastrale - adicã 998 hectare. Pe acea suprafatã s-a stabilit vatra pe care s- au construit locuintele si care a fost restrânsã mereu.
         Cea mai veche mentiune despre o constructie în Hãlmagiu se referã la un castel, o cetate de dimensiuni mici, cu caracter defensiv ce a existat aici în secolul al XV-lea. Istoriograful Marky Sandor sustine cã în anul 1481 era mentionatã în Hãlmagiu familia nobiliarã CASA (COASA) de origine românã si castelul ce-l stãpânea a fost amintit ca apartinând "din mosi si strãmosi acestei familii (vezi NOTA 1).

         "Halmagy frecuens alioquin, in finibus Transylvaniae. Castelum olim adpositum muris fossque cinctum fuerat. lam oppidum hoc decore et frecquentia pristina privatum est".

         TRADUS în limba românã:

         "Hãlmagiu este un oras populat în cuprinsul Transilvaniei. Cetate odinioarã, a avut fortificatii cu ziduri si santuri de apãrare. Acum si acest târg este lipsit de gloria si afluenta de altã datã (vezi NOTA 3).

         În anul 1978, cu ocazia sãpãrii unui sant pentru o conductã de apã, la circa 20 m, est de "Monumentul Eroilor" si la o adâncime de 2 m, s-au gãsit niste tuburi de pãmânt ars (olane) ce erau îndreptat din directia ruinelor castelului spre centru comunei, pe unde curgea o vale -iaz - pânã în urmã cu un secol. Tot atunci s-au gãsit niste lucrãri din lemne de stejar probabil în scopul de a proteja acea conductã de apã. Toate au fost acoperite iarãsi cu pietris.
         De la data dãrâmãrii castelului, în anul 1706, nu mai cunoastem alte consemnãri despre constructiile Hãlmagiu pânã.la mijlocul secolului al XVIII lea (1758).

         VATRA VECHE

         Cel mai vechi document autentic cunoscut pânã în prezent cu privire la vatra veche a Hãlmagiului, dateazã din anul 1758 si provine din conscriptia fiscalã din acel an, dupã cum ne informeazã cercetãtoarea Elena Colta în studiul sãu privind Districtul Hãlmagiului, în revista de istorie ZIRIDAVA nr. XVIII/1993 a Muzeului de Istorie din Arad, la pagina 101.
         În acea conscriptie se aratã cã vatra existentã în anul 1758 era formatã din "centru" si locuintele iobagilor fiscali amplasate spre periferie pe un platou înalt cunoscut atunci sub numele de "Dealul Frumos" - si mai adaugam noi in partea de miazãzi si in partea de miazãnoapte pe dealurile "Sucestilor" si a "Sortocestilor". Prin mijlocul localitãtii curgea atunci "Iazul Morii" iar artera principalã a fost strada "Ciungani" (mai târziu i s-a spus "Ciungãneascã", fiind locuitã de familiile Ciungan) si cã centrul a fost organizat în raport cu acea stradã.
         În centru se aflau clãdirile oficiale, curtea domneascã (domenialã) cu anexele ei, piata, biserica, moara domenialã si cârciuma, probabil "Birtul Mare", fiindcã un alt birt (cârciumã) era pe dealul Naiu - Frunzã Verde lângã drumul pe care se mergea spre satele Tohesti si Poienari si în continuare spre Baia de Cris. Acel birt, numit "dominial", a fost demolat la începutul secolului al XX-lea, dupã cum sustin oamenii vârstnici de azi.

         In anul 1758 Hãlmagiu avea "Curie Provizoralã" adicã resedintã sau curte domneascã (vezi NOTA 1) ce se întindea o suprafatã de 29/26 stânjeni nemtesti (1 stânjen nemtesc- austriac=1.896 m.p.), fiind situatã cãtre marginea de rãsãrit a "orasului" pânã la râu, valea ce curgea atunci prin mijlocul tarinii, dupã cum vom vedea în continuare, pe un teren plan si plãcut la vedere, îngrãdit.
         În interiorul curtii îngrãditã era Casa Provizoralã (Curia), capela catolicã, locuinta reverendului, o brutãrie, o casã pentru strãjeri si câteva anexe gospodãresti. Ea (casa provizoralã) avea cinci camere ce comunicau între ele, toate având tavan si pardosealã de scânduri, cuptoare tãrãnesti de pãmânt, ferestre de sticlã prevãzute în exterior cu obloane iar usa exterioarã avea douã canaturi si era întãritã cu patru drugi de fier (vezi NOTA 55). În casã locuia Provizorul, adicã administratorul si se pãstra arhiva localã. Mai era si o casã a strãjerilor cu patru, camere si carceri noi, solide, în care erau închisi vinovatii în vederea judecãrii. Ea a fost amplasatã lângã poarta principalã a curtii domeniale, care dãdea în strada Ciungani (vezi NOTA 6). Mai era o ghetãrie pe langa toate acestea.
         În vecinãtatea arterei principale era si piata amenajatã cu hale de piatrã, si loc de supliciu pentru cauzele criminale judecate în "oras" de un tribunal compus din comite, vice judecãtor si din asesorii comitatului (Zãrand, n.n.), conform dreptului de judecatã obtinut de Hãlmagiu în baza urbariului din 1758, pag. 373.
         Functionarii care fãcuserã conscriptia fiscalã din acel an au constatat cã acea casã era în stare de degradare si au recomandat reconstruirea ei din temelie.
         Probabil cã dupã demolarea ei s-a construit clãdirea ce a existat pânã în anul 1963, când a fost demolatã si în locul ei s-a construit actualul cãmin cultural. Clãdirea a apartinut de la începutul secolului al XX-lea (1904) bãncii Crisana din Brad, subfiliala Hãlmagiu, pânã la nationalizarea din anul 1948.
         La mijlocul secolului al XVIII-lea în oras functiona un Oficiu de sare "Curia Salinaria", amintit si de David Prodan în lucrarea sa RÃSCOALA LUI HOREA, vol. 1, pag. 517.
         Moara Domeniala a fost construitã pe proprietatea Curiei Salinaria, mai jos de artera principala si avea doua pietre pentru macinat faina.

         O altã clãdire importantã, consemnata de functionarii ce fãcuserã conscriptia fiscalã, a fost "biserica unita" luatã de la ortodocsi în anul 1754 printr-o hotãrâre a împãrãtesei habsburgice Maria Tereza. S-a mentionat în conscriptie cã în jurul bisericii era cimitirul vechi al orasului si era îngrãdit cu gard de spini.
         Curtea domenialã având nevoie de apã mai la îndemânã a mutat valea de pe traseul ei vechi, sapând cu iobagii o nouã albie pe locul iazului morii domeniale, pe lângã casa actualã a lui Luciu Ilie, baia popularã, clãdirea fostei judecãtorii, printre cele douã bisericii în jos, vãrsându-se în valea Bãnestilor în dreptul casei actuate a lui Rus Gheorghe, acest pârâias numindu-se în prezent "vãlicutã".
         Ramând strãbunii fãrã apã au început sã-si mute gospodãriile de pe dealul Frumos pe dealurile vãii, mai cu seamã de la biserici în jos, deoarece centru era în proprietatea domeniului, a administratiei si a comerciantilor. Data mutãrii gospodãriilor pe actuala vatrã nu o cunoastem si nici nu se poate presupune cã s-a fãcut într-un timp relativ scurt, dar în urmã cu un veac era bine conturatã si localitatea avea un pronuntat caracter urban, cu strãzi si piete.
         Nu este lipsitã de interes lectura unei descrieri sumare a Halmagiului la mijlocul veacului al XIX- lea.

         Aceastã descriere este confirmatã si de alte probe scrise, ulterioare, mai ales de plansa cartii funduare din 1867, în care au fost notate clãdirile administrative, arãtându-sa pentru fiecare destinatia ei. De asemenea mai rezultã cã în anul 1870 prin centru curgea valea peste care era construit podul cel mare din piatrã. Pe vale erau opt mori, iar partea de jos, la locul numit "Cerces" era un birt al familiei imobiliare SIDA, local în care deseori poposea si Avram Iancu.
         Cum valea este tumultoasã, în timpul topirii zapezilor si a ploilor torentiale, apele se umfla repede si produc inundatii si pagube mari.

         Aceastã descriere este confirmatã si de alte probe scrise, ulterioare, mai ales de plansa cartii funduare din 1867, în care au fost notate clãdirile administrative, arãtându-sa pentru fiecare destinatia ei. De asemenea mai rezultã cã în anul 1870 prin centru curgea valea peste care era construit podul cel mare din piatrã. Pe vale erau opt mori, iar partea de jos, la locul numit "Cerces" era un birt al familiei imobiliare SIDA, local în care deseori poposea si Avram Iancu.
         Cum valea este tumultoasã, în timpul topirii zapezilor si a ploilor torentiale, apele se umfla repede si produc inundatii si pagube mari.

         Oamenii vãrstnici mai povestesc si azi, din cele auzite de la pãrintii si mosii lor, cã în primãvara lui 1887, apele au fost asa de mari încât oamenii intraserã în panicã. Podul cel mare a fost rupt si ducându-l apele au distrus toate morile ce se aflau din jos de el. Iatã cum ne descrie acest dezastru otogenarul Moldovan Ioan, notar cercual în pensie:
         "Tatãl meu îmi spunea cã înainte de nasterea mea cu un an a fost un povoi (inundatie) mare, nemaipomenit, îngrozind oamenii si distrugãnd avutul lor. Pe atunci valea curgea prin mijlocul comunei, pe l ocul unde e azi vãlicuta si cam pe locul unde este azi Monumentul Eroilor era un pod mare de piatrã, cu arcade, pe care se afla statuia Sf. Ioan Nepomuth (cult adus din Cehoslovacia), care au fost duse de ape. Statuia n-a mai fost gãsitã, probabil din cauza cã a fost sfãrmatã si dusã de ape, sau îngropatã sub pietre si nãmol. Eu îmi aduc bine aminte cã în copilãria mea se mai gãsea o roatã de moara pe locul unde este azi casa lui Borza Petru, iar o altã urmã de moarã era între cele douã biserici."

         Despre aceastã catastrofalã inundatie gãsim si urmãtoarea însemnare, lapidarã, a unui contemporan al evenimentului:
         "În anul 1887 în 8 mai toate au fost povoi mare încât au mânat podul mare, au stricat morile si au spart case, au umplut tarina cu ape si au manat granele. Toate au fost duse de ape. Statuia n-a mai fost gãsitã, probabil din cauza ca a fost sfãrmatã si dusã de ape, sau îngropatã sub pietre si nãmol.". (vezi NOTA 8)

         Locuitorul Suciu Alexandru, în vârstã de 78 ani pretinde cã în treptele casei sale se aflã, dupã cum a auzit de la oamenii bãtrâni, o piatrã din statuia de pe podul distrus de ape în anul 1887, lucru posibil întrucât casa acestuia, ziditã dupã acea catastrofã, se aflã la circa 200 m, în aval, pe tãrmul stâng al vãlicutei.

Vechea albie a vaii

         Este usor sã ne imaginãm, dupã un veac, în ce stare deplorabilã a rãmas Hãlmagiu în urma acelor catastrofale inundatii. Scriitoarea Constanta Hodos, care-si petrecuse copilãria în Hãlmagiu pe la mijlocul celei de a doua jumãtãti a secolului al XIX-lea scria cã: "din inundarea deasã a vãilor rãmân lacuri verzi, prir~ curtile întinse ale caselor, în care broastele intoneazã seara cântece lugubre. (vezi NOTA 9)
         În urma acestui dezastru s-a luat hotãrârea de a se muta albia vãii mai cãtre miazãnoapte, adicã pe locul pe care se aflã si azi si pe care curgea un brat al ei. Dupã aceastã datã a început o actiune de înfrumusetarea localitãtii, prin nivelarea gropilor rãmase în urma inundatiei si construirea de noi strãzi si case frumos aliniate. Astfel aceeasi scriitoare descrie, în primul deceniu al secolului al XX-lea, Hãlmagiu în felul urmãtor:

         "Între Crisul Alb si muntele Gãina, cu piezise coborâsuri, din coastã, într-o vale adânca, larga, deschisã dinspre rãsãrit, tãiatã de ape limpezi, cu maluri, cu holde bãtute în soare, cu livezi imbelsugate, se rãsfatã orãselul Hãlmagiu. Strãzile sunt largi, frumos croite si piata mare te uimeste în fiecare sâmbãtã de unde-I asa bogata". (vezi NOTA 10)

         Dar si actuala albie este prea micã si putin consolidatã astfel cã apele continuã sã se reverse în partea de jos a comunei, ba uneori chiar si în centru, erodând curtile, grãdinile, drumurile si punand in pericol multe gospodãrii, cum se va arãta în capitolul despre climã.

         Alte informãri de la oamenii vârstnici:
         Moldovan loan, Sârban Gheorghe a lui Venii, Groza loan a lui Paulina, Borza Petru, si altii, sustin cã nu întotdeauna vatra localitãtii a fost pe locul de azi si pe cel indicat la mijlocul secolului al XIX-lea în plansa cãrtilor funciare ci se întindea pe o suprafatã mult mai întinsã. Astfel, dupã mãrturisirile acelor octogenari pe actuala vatrã era curte domenialã (a erariului) cu anexele ei, clãdirile serviciilor administrative, Birtul Mare, morile, comerciantii cu prãvãliile lor, bisericilor, scolile, târgurile si casele unor oameni mai înstãriti adicã dupã o expresie veche "oppidum"-ui. Casele celorlalti locuitori erau peste vale, spre rãsãrit, pe dealurile Naiu- Frunzã Verde, Dealul Frumos, Bãlanu si sub poalele lor precum si spre apus si miazãnoapte pe dealurile Sucesti si Sortoc. Sustinerile lor sunt confirmate de dovezi materiale.
         Mai jos de dealul Frunzã Verde, la locul numit "Ciripãrie" existã încã niste gospodãrii rasfirate si incepând cu deceniul al VIII-lea din acest secol (al 20-lea) se remarcã o tendintã de crestere a gospodãriilor pe locul celor vechi formându-se chiar o strada pe traseul drumului comunal cãtre satele Tohesti si Poienari.
         În secolul al XVIII-lea valea nu curgea pe actualul traseu (albie) ci pe locul pe care curge azi santul "Mânjina", începând de la locul numit Morãresti din Hãlmãgel, pe la Corlata, poalele dealului Frumos, pânã la punctul numit "Banciu", în partea esticã a gãrii C.F.R. si de aici în râul Crisul Alb. Cercetãtorul acestor stãri de lucruri poate observa si azi, dupã mai multe veacuri, atat albia mai sus descrisã cât si alte urme. (vezi NOTA 11).
         Revenind la dovezile cu privire la vatra veche, iatã ce ne-a relatat octogeneralul Groza loan a lui Paulina:

         "Când eram copil si pasteam vitele pe dealul Frumos si Bãlanu ne spunea bãtrânul Irimie Ioan înainte de primul rãzboi mondial cã mai demult casele au fost pe dealuri si ne arãta prin târg, din loc în loc, urme din fundamentele caselor si a surilor. Îmi aduc aminte cã în urmele fundamentelor vãzute mai erau pietre de vale si dacã s-ar cãuta bine poate s-ar mai gãsi si azi prin pãmânt acele urme. Ne mai spunea bãtrânul Irimie Ioan cã a auzit de la cei bãtrâni, pe când era si el copil, cã si pe dealurile Sucesti si Sortoc erau case, dar nu una lângã alta ci împrãstiate, iar valea a curs prin mijlocul tarinii de azi, adicã pe locul santului Mânjina." (vezi NOTA 12).

         Dintre constructiile ce mai stau marturie a vechii vetre se mentin: Birtul Mare (de la mijlocul secolului al XVIII, vechea casã parohialã, casa cu etaj de lânga ea, cladirile fostei judecatorii, primãria, farmacia, casa fostului profesor Motica Traian, apoi niste case din lemn in partea de jos a Hãlmagiului, toate din secolul al XIX-lea.
         Urmeazã constructiile de la începutul secoluiui al XX-lea: fosta preturã, scoala veche, circa medicalã umanã, prãvãliile vechi, apoi casele construite între cele douã rãzboaie mondiale si cele construite dupã cel de al doilea rãzboi mondial, în special cele de pe strada Hãlmagiului si a Bãnestilor si cele de pe strãzile Grãdinitei, Ciungãnesti, Primãriei, Buseascã (acum Horea), Sârbeascã (Closca), Crisan, cele din Cerces, (partea de jos a localitãtii), de pe strada Fabricii (U.T.A), si în continuare pe soseaua nationalã spre gara C.F.R. Despre stilul constructiilor din secolul al XX-lea se vor face precizari in capitolul consacrat arhitecturii si mobilierului din casele vechi si noi.

         VATRA DE AZI

         Începând de prin anul 1970 s-au purtat discutii asupra vetrei localitatii, facandu-se propuneri de extindere sau de restrângerea ei, dupã diverse criterii.
         În prezent vatra localitãtii se întinde de la moara de lângã podul Vãii Bãnestilor; pe ambele margini ale soselei nationale, în continuare pe ulita Farmaciei, pe ulita Grãdinitei de copii, pe cea Ciungãnescã, apoi din nou pe traseul soselei nationale pânã la gara C.F.R.; prin centru, în continuare de la cele douã biserici în jos, pe ambele maluri ale "Vãlicutei" si chiar peste actuala vale spre miazãnoapte - apus, pânã la Câmpul Tisei precum si din soseaua nationalã pânã la Fabrica de Textile.
         Acest perimetru are ca axã principalã soseaua nationalã, atât pe traseul vechi din centru comunei cât si pe cel nou, ramificându-se în mai multe ulite (strãzi) unele purtând încã numele familiilor de bastinã care le-au locuit. Pe traseul soselei nationale nr. 76, între moara de la podul Bãnestilor si podul de peste valea Hãlmagului s-a constrmt o strada noua cu 24 case moderne.