În ce priveste originea numelui unii lingvisti si istorici au explicat-o în mod diferit si contradictoriu, orientându-se dupã istoriografia maghiarã.
         Astfel Iorgu Iordan crede cã numele Hãlmagiu ar proveni din cuvintele maghiare "alama", care înseamnã "mãr", si "lagi", care înseamnã "pârâu, albie de râu, vale", adicã ar însemna "vale cu mere". (vezi NOTA 1)
         Dar tot acest lingvist sustine ca numele Halmagiu ar putea proveni si din substantivul maghiar "holm", însemnând "deal sau colinã", iar acest cuvânt provine, la rândul lui, din cuvântul slav "hâlm", care înseamnã "deal" (vezi NOTA 2), fãrã a explica cum a apãrut din "hâlm", Hãlmagiu. Cu alte cuvinte numele Hãlmagiu ar însemna "vale cu mere" sau "deal"!!!
         (NOTA webmaster:
         O opinie asemanatoare apare in studiul lui Stefan Pascu, "A History of Transylvania". Conform acestui studiu numele localitatii provine din limba maghiara si etimologia ar fi urmatoarea: Prima mentiune a localitatii apare in 1390 sub denumirea de Halmag, numele actual find in maghiara Halmágy. Aceasta denumire ar proveni din limba maghiara si inseamna: halom "hill"- (deal), ágy "valley"- "vale". Aceasta informatie poate fi accesata la urmatoarea adresa: http://www.hungary.com/corvinus/lib/pas/pas08.htm)

         Traian Mager sustine cã numele Hãlmagiu ar proveni de la substantivul "holm", de origine maghiarã, si ar însemna "tinut deluros", dar nici el nu explicã evolutia de la "holm" la Hãlmagiu. (vezi NOTA 3)
         În fine, Stefan Pasc crede cã numele Hãlmagiu ar proveni de la cneazul "Hãlmagiu", adicã localitatea si-a luat numele de la întemeietorul sãu, dar nu se aratã data atestãrii acelui cneaz si semnificatia numelui lui. (vezi NOTA 4)
         Sunt insã frecvente cazuri inverse când locuitorii si-au luat numele de la localitate. În aceastã privintã Ioan Hãlmagi din orasul Hateg (jud. Hunedoara), nãscut la 5 martie 1916 în comuna Pui, satul Bãiesti, jud. Hunedoara, relata cã numele lui provine de la localitatea Hãlmagiu, jud. Arad, de unde a auzit cã au imigrat strãbunii lui si cã în satul Bãiesti mai existã încã 14 familii cu numele de Hãlmagi.
         Dealtfel, este cunoscut si numele de familie "Hãlmãgean", derivat din numele Halmagi, prina adaugarea sufixului "-ean" în orasul Arad existând chiar o stradã ce se numeste Gheorghe Hãlmagean.
         Dat fiind caracterul contradictoriu si incert al ipostazelor de mai sus noi sustinem, cu argumente lingvistice si istorice, teza provenientei numelui de Hãlmagiu din cuvintele "HALM", de origine geto- dacicã, si din "MAGIS", care este forma vulgarã (popularã) a adjectivului "magnus" (mare) din limba latinã. În tara noastrã sunt destul de frecvent întâlnite nume de localitãti formate dintr-un substantiv si un adjectiv (Câmpulung, Satu Mare, Valea Mare, etc.).

         Astfel, din unirea cuvintelor HALM- MAGIS s-a format cuvântul HALMAGIS si dispãrând din pronuntie consoana finalã "S" a rãmas cuvântul HALMAGI, asa cum se pronuntã si azi.
         În ce priveste provenienta si vechimea cuvântului HALM, a cãrui semnificatie exactã încã n-o cunoastem, dar care pare a însemna coline înalte, dealuri din apropierea sau din jurul unei depresiuni. Studiile recente au confirmat faptul cã înainte de venirea slavilor (secolul al VI-lea) si a ungurilor (secolul al XI-lea) în tara noastra era cunoscut cuvântul "halm" (si nicidecum Hâlm sau Holm). Astfel pe tãrmul Mãrii Negre, în epoca preromanã, lacul ce se întindea între hotarul Histriei si Peuca se numea HALMIRIS, dupã cum rezultã dintr-un document de hotãrnicire a Dobrogei dat de consulul roman Liberius Maximus în secolul al IV-lea înaintea erei noastre. (vezi NOTA 5)
         Istoricul latin Flavius Arrianus din secolul al II-lea înaintea erei noastre, în vestita sa lucrare "Anabassis Alexandri (Expeditia lui Alexandru) aratã cã dintr-un brat al Dunãrii, înainte de vãrsarea ei în Marea Nagrã, se formeazã un lac numit HALMARIS. (vezi NOTA 6) Asadar cuvântul Halm dateazã din epoca geto- dacicã. Tot în legãturã cu numele de Halm (iris) se mai mentiona si faptul cã lacul Halmiris se întindea pânã la dealul HAMANGI. (vezi NOTA 7)

         Acest cuvânt "HALM" îl intalnim ca rãdãcinã a numelui mai multor localitãti din diferite provincii ale tarii noastre. Azi cunoastem urmãtoarele nume de localitãti ca-si derivã numele din HALM: Hãlmajd (jud. Sãlaj), Halmeu (jud. Satu Mare), Hãlmãcioaia (jud. Bacãu), Hãlmãsãu (jud. Bistrita- Nãsãud), Hãlmeag (jud. Brasov) si Hãlmagiu, jud. Arad. (vezi NOTA 8)
         MAGIS, care s-a adãugat la substantivul HALM, este comparativul adjectivului latin "magnus" (mare) însemnând "mai mari", adicã dealuri mai mari, mai multe, si astfel s-a constituit numele de HALMAGIS, probabil în epoca de formare a limbii române, dãinuind pânã în zilele noastre.
         Cronicarii cancelariilor din vechime au ortografiat numele localitãtii Halmagiu în chipuri diferite, dar nu i-au putut schimba de loc rãdãcina, alterând însã partea finalã. În cel mai vechi document, cunoscut pânã în prezent gãsim toponimicul ortografiat în formule HALMAD (în anul 1359, vezi NOTA 9), apoi HALMAG- FALVA (maghiarizat), dupã care în anul 1451, HALMAGH (citit Halmagi) (vezi NOTA 10), NAGY- HALMAGY între anii 1680- 1762. (vezi NOTA 11)

         La începutul secolului al XIX-lea localitatea apare în documente sub numele de Hãlmagiu Mare (în anul 1808), Halmagen (în anul 1838), iar la mijlocul secolului cu numele "Nagy Halmagy" si "Halmaj". În vorbirea curentã numele localitãtii se pronuntã Hãlmagi, transformându-se vocala "a" de la începutul numelui în "ã", cum de altfel apare si în actele oficiale, iar articulat Hãlmagiu.
         Faptul cã asupra originii numelui Hãlmagiu au fost emise rnai multe ipoteze, demonstreazã vechimea si importanta lui, dar mai ales este de remarcat cã dacã sufixele -AD, -AG, -AGY au fost ortografiate în chip deosebit si dupã principiul fonetic, rãdãcina a rãmas invariabilã: HALM.

         Inainte de a vorbi despre asezarea actualã a Hãlmagiului, este necesar sã stim dacã întotdeauna aceastã localitate s-a aflat pe vatra de azi ori în altã parte si pânã unde se întinde. Pentru stabilirea adevãrului trebuie sã facem apel la documentele vechi, descoperite pânã în prezent, precum si la cunostintele oamenilor vârstnici, primite de ei prin traditie, apoi la probele materiale.
         În vechime Hãlmagiu era mult mai întins si mai resfirat ca azi si cuprindea si actualele sate din jurul lui. Dupã ce populatia s-a înmultit s-au format cãtune, care si-au tras numele de la familiile mai numeroase care le locuiau, ori de la îndeletnicirile locuitorilor, sau de la asezarea lor geograficã (vezi capitolul vechimea si importanta localitãtii). Astfel teritoriul si vatra lui s-au restrâns mereu ajungând la suprafata de azi = 1.736 jugãre cadastrale - adicã 998 hectare. Pe acea suprafatã s-a stabilit vatra pe care s- au construit locuintele si care a fost restrânsã mereu.
         Cea mai veche mentiune despre o constructie în Hãlmagiu se referã la un castel, o cetate de dimensiuni mici, cu caracter defensiv ce a existat aici în secolul al XV-lea. Istoriograful Marky Sandor sustine cã în anul 1481 era mentionatã în Hãlmagiu familia nobiliarã CASA (COASA) de origine românã si castelul ce-l stãpânea a fost amintit ca apartinând "din mosi si strãmosi acestei familii (vezi NOTA 1).
         Credem cã în jurul acelui castel, ori în apropierea lui, au fost casele localnicilor Karoly (vezi NOTA 2). El a existat în curtea actualei scoli, vãzându-se în prezent o movilã pe care au fost plantati brazi si spre miazãnoapte o portiune de zid din piatrã, înalt pânã la 2 - 3 metri, cu niste ferestruici înguste. Cum a arãtat acel castel (sau cetate de micã dimensiune) nu stim, din lipsa documentelor. Cunoastem însã descriere sumarã a ruinelor lui, dupã sapte decenii de la dãrmare. Ea apartine istoricului- geograf Mathias Bell, care în anul 1777 scria (despre acel castel):

         "Halmagy frecuens alioquin, in finibus Transylvaniae. Castelum olim adpositum muris fossque cinctum fuerat. lam oppidum hoc decore et frecquentia pristina privatum est".

         TRADUS în limba românã:

         "Hãlmagiu este un oras populat în cuprinsul Transilvaniei. Cetate odinioarã, a avut fortificatii cu ziduri si santuri de apãrare. Acum si acest târg este lipsit de gloria si afluenta de altã datã (vezi NOTA 3).

         În anul 1978, cu ocazia sãpãrii unui sant pentru o conductã de apã, la circa 20 m, est de "Monumentul Eroilor" si la o adâncime de 2 m, s-au gãsit niste tuburi de pãmânt ars (olane) ce erau îndreptat din directia ruinelor castelului spre centru comunei, pe unde curgea o vale -iaz - pânã în urmã cu un secol. Tot atunci s-au gãsit niste lucrãri din lemne de stejar probabil în scopul de a proteja acea conductã de apã. Toate au fost acoperite iarãsi cu pietris.
         De la data dãrâmãrii castelului, în anul 1706, nu mai cunoastem alte consemnãri despre constructiile Hãlmagiu pânã la mijlocul secolului al XVIII lea (1758).

         Dupã cum se stie, prin limbã întelegem un mijloc de comunicare a gândurilor, a intentiilor si a simtirii noastre.
         La început comunicarea a fost exteriorizatã prin diferite gesturi, semne, sunete, etc. apoi prin cuvinte mai scurte si în cele din urmã prin scriere. Dacã prin scriere cunoastem nivelul de exprimare la care s-a ajuns într-o anumitã epocã, nu-i mai putin adevãrat cã din limba vorbitã avem foarte putine cuvinte din trecutul îndepãrtat.
         Limba scrisã cuprinde numai o parte din cea vorbitã si este opera acelor oamnei care au reusit sa redea prin semne grafice cuvintele ce erau pe acea vreme în circulatie.
         Dar cuvintele, întocmai ca cei care le-au creat, se nasc, se impun, evolueaza si dispar fiind înlocuite cu altele, de aceea nu cunoastem din trecutul îndepãrtat decât cuvintele scrise.
         Fondul lexical din depresiunea Hãlmagiului este alcãtuit din cuvinte de origine latinã, completat cu cuvinte de origine slavã si mai putin ale altor natiuni cu care strãmosii nostri au convietuit.
         În secolele trecute aici se vorbea o limbã ce o numim azi arhaicã, mai sãracã în cuvinte si influentatã de expresii religioase, întrucât alt mijloc sau institutie de cultura nu a existat. O parte din acele cuvinte s-au pãstrat si sunt în uz si azi.
         Cele mai vechi documente scrise, cunoscute în prezent, sunt redactate în limba latinã si au fost emise de cancelaria din Alba Iulia a regelui maghiar Ludovic în 26 decembrie 1359 si la 10 aprilie 1451 la Timisoara prin care Ioan de Hunedoara a confirmat în stãpânirea voievodatului Hãlmagiului pe voievodul Moga.
         În primul document voievodul Bibart din Halmagiu este chemat la o judecatã cu vãduva lui Renan din Zlatna.
         Un alt document de limbã veche, de data aceasta scris în limba românã dar cu litere cirilice, îl constituie asa zisul "FRAGMENTUL DE LA HÃLMAGIU". EI a fost descoperit de cercetãtorul Florian Dudas din Oradea, fiind o copie manuscrisã a unui text mai vechi si cuprinde un numãr de 16 fragmente scrise în limba românã. Din cele 16 fragmente 12 provin dintr-un ceaslov-octoic. Manuscrisele s-au gãsit într-o copertã de carte veche, lipite spre a forma grosimea unui carton obisnuit. Pe una din foi este scris anul 1752 dar grafica textului, zice descoperitorul manuscrisului, si limba veche întrebuintatã îngãduie a fi considerat ca apartinând celei de a doua jumatati a secolului al XVI-lea (1500-1600).
         "Fragmentul de la Hãlmagiu" cuprine o etenie în sãnãtatea craiului si pasaje din rânduirile înmormântãrii. Provenienta sa îl pune în legãturã nemijlocitã cu vechea ctitorie voievodalã din Hãlmagiu.
         Iatã un pasaj din acel manuscris:

         "Doamne mãrimu-te, dupã chipul tãu / si dupã cuviintã zidit-au / de început omul si în raiu l-au pusu / sa biruiascã toate a lui faceri ce cu hiclesugu si cu zavistie diavoli
         pristãluitu fuiui si învãturei toate cãlcãtoriu fuiu dereptu…"
         

         - Florian Dudas. Manuscrise românesti medievale din Crisana. Editura Facla. Timisoara 1986, pag. 20
         
         Dupa cum se observã, s-au întrebuintat forme gramaticale tipice (perfectul compus) si o serie de cuvinte în circulatie pe acel timp, pe care noi le numim acum arhaice. Prenumele s-a pus dupã verb, constructia frazei fiind inversã adicã întâi apare verbul si apoi persoana.
         Din vocabularul vechi, cuprins într-o productie folcloricã transmisã pe cale oralã, o mioritã din pãrtile Hãlmagiului, redau expresiile: "se jojoneau, se voroveau, zurãia, etc." cuvinte ce azi au dispãrut din vocabularul localnicilor.
         Îatã un fragment din petitia românilor apartinând depresiunii Hãlmagiului adresatã mitropolitului sârb Pavel Nenadovici din Vârset (Jugoslavia) la decembrie 1754.
         Este vorba de încercarea strãmosilor de a redobândi vechea bisericã luatã de la ortodoxi si predatã unitilor.

         "Unde atîta cheltuiala vom afla noi sãracii sa putem face asemenea acesteia sau si mai mica bisericã sau de unde ni s-au dat putere la acest lucru, când în anii trecuti nici a ara nici a semãna, mai putin a secera sau a dobândi ceva am avut vreme. Ziua si noaptea si în tot ceasul altã grijã nu era numai a ne feri de mâinile celor ce ne goneau pre noi .........."
         
         Am prezentat acest extras pentru a se vedea stilul si cuvintele întrebuintate în acel timp (la mijlocul veacului al XVIII-lea) de autorul petitiei. Este un document tulburãtor. În privinta verbelor observãm întrebuintarea lor la toate timpurile: prezent, viitor si trecut, precum si la modul infinitiv.
         De la mijlocul secolului al XIX-lea citez un fragment din raportul înaintat de Sida Arsenie, judele orasului Hãlmagiu, si notarul Mihailovici George, sub comisarul regesc al Hãlmagiului, cu referire la arestarea lui Avram Iancu în aceastã localitate la 15 decembrie 1849:

         "Onorat Domnia Ta vei fi audit si poate cu ochii vei fi vedutu templarea ce s-a templatu eri în tergul de tiarã a orasului nostru venitilor la tergul liber advocatul Iancu si consotii lui de cãtre oarecare ostasi împãrãtesci".

         "Pre noi ne intereseazã ceea ce vedem a se fi lucrat si tratat împotriva drepturilor si legilor tuturor popoarelor cã tot omul pote merge liber asi cãuta de lucru seu în orice locu si nimeni nu pote aresta un om liber fãrã înainte învestigare si hotãrîre. Lumea tocmai prin acea sã se intulbure pacea si linistea prin care ar trebui sã le tinã sus si au vãtãmat autoritatea dreptului orasului ce are a convoca terg de tiara. etc.......".

         "Destul cã de nu aveam bãrbati întelepti si de fatã de Domnul comisariu tracarea patrolei cãtãnesci au fost în stare a cãsuna în popor groaznicã tulburare neasteptate evenimente triste din iritarea duhurilor urmate pote si de o vãrsare de sînge în urmã, etc..."

         Continutul acelui raport este bine închegat si exprimat cu o deosebitã claritate, punând în evidentã ceea ce azi numim dreptul omului si al popoarelor, iar cuvintele, de exemplu "templare, templatu, tergu, a cãsuna" etc. fac parte din vocabularul întrebuintat în veacul trecut pe o arie întinsã din Transilvania, în care era inclusã si societatea noastrã.
         În privinta ortografiei este de remarcat întrebuintarea literei d în locul literei z (de exemplu: audit în loc de auzit, vedut în loc de vãzut) si a literei e în locul lui ã.
         Din alt document aflat în arhiva fostei judecãtorii din Hãlmagiu vom vedea cum se redacta o cerere de chemare în judecatã în anul 1871, ce cuvinte foloseau si stilul redactãrii. E vorba de dosarul nr. 386/1871 scris în întregime în limba românã. El are o deosebitã valoare lingvisticã si juridicã.
         Iatã continutul lui:

         "Spectate judetiu cercualu.
         Toader Trifu din Lazuri îmi debiteazã în pretulu unei claie de fenu cu 42 f.v.a încã din 23 martie 1870 care a fost datoriu a mio solvi în 27 augustu 1870. Dupã ce susnumitulu debitoriu nici în urma multor provocãri nu voiesce ami solvi debitulu sus descrisu me rog cu stimã profundã a defige un termenu de pertatrare la care Toader Trifu din Lazuri asemenea sã fie citatu si dupa finirea petratarei a enuncia sententialmente cã Toader Trifu din Lazuri este debitoriu în termenu de 8 dile sub greumîntulu executiunei ami solvi debitulu de 42 f.v.a. cu interesele si spesele procesuale care le voi specifica cu ocaziunea pertatarei.
         Alu spectatului judetiu cercuale. Bodesci in 15 maiu 1871
         Umilu servu Toma Butariu din Bodesci."

         Din acest document retinem câteva cuvinte de specialitate juridicã întrebuintate în vocabularul juridic: "îmi debiteazã (datoreazã), solvi (plãti), a defige (fixa, a stabili), pertratare (sedintã de judecata, enuncia (a hotãrî), etc. toate la origine latinã, azi scoase din uz. Mai retinem întrebuintarea vocalei u la transcrierea unor cuvinte. De fapt panã la mijlocul secolului nostru (al XX -lea) mai întâlnim în unele scrisori aceiasi vocalã u la terminarea verbelor.
         De asemenea la mijlocul secolului al XIX-lea în rapoartele fãcute de protopopii din localitate, în calitatea lor de inspectori scolari, cãtre forul erarhic (episcopia din Arad) se întâlnesc cuvintele: "coîntelegere (acord de vointã), rezignare (demisie), susternere (compunere) etc. iar pe unele pietre funerare din cele douã cimitire se mai pot citi cuvintele de origine latinã, ca "dolce (dulce) suvenire, pie (pioasã) amintire.
         Cred cã aici este cazul sã amintim inscriptia în întregime de pe monumentul funerar al protopopului unit IOANE MOGA din cimitirul greco-catolic:

                  "Ceriulu din a sa cununã
                  Îsi perdu un meteoru
                  Ear aici o tristã
                  Si-a perdutu unu bravu pastoriu
                  Si fu de o simtire
                  Si-l perdurã în jelire
                  Bunu pãrinte bunu a loru
                  Înse a lui suvenire
                  N-a peritu si n-a peri
                  Ci la radia-i de mãrire
                  Toti ai sei s-oru încaldi
                  Fiei terina usioarã."

         Observam cã autorul acestui text avea o usurintã la compunerea versurilor si un vocabular care-i permitea sã se exprime plastic, întrebuintând metafore din elementele ceresti, din care "a cãzut un meteoru" (decedatul) si care rãspândea o razã de luminã ce-i încãlzea pe urmasi.
         În a doua jumãtate a secolului al XIX -lea, sub influenta scolii ardelene au fost introduse si asimilate cuvinte si expresii latinizate. Ele au fost aduse si încetãtenite atât prin ziarele si cãrtile tipãrite în acea perioadã cât si prin unii intelectuali ce-si fãcuserã educatia si învãtaserã carte la scoala confesionalã din localitate si unii la gimnaziul din Brad.
         Ne referim, spre exemplificare, la cuvintele întrebuintate în cereri scrise si acte oficiale adresate judecãtoriei, preturii si primãriei din localitate. Iatã câteva din aceste cuvinte: cu plecatie, umilu servu, cu reverentie, Ilustritatea Sa; fiindcã din vocabularul oral ne-au rãmas putine dovezi, probabil din motivul cã nu au fost acceptate, cã numãrul lor a fost mic ori au dispãrut deodatã cu decesul persoanelor care le-au folosit.
         În vorbirea curentã a locuitorilor acestor locuri au pãtruns cuvinte de origine germanã (austriacã) si maghiarã, mai ales dupã dualismul din anul 1867, în special în administratie, scoalã si justitie. Cele de provenientã maghiarã au fost impuse prin legile nr. XVII/1879, ordinul nr. 4307/25 septembrie 1893 a inspectoratului regesc de scoli si a legii nr XXXVI/1907 (legea Appony), iar cele germane au fost impuse si mentinute prin functionarii si comerciantii de origine germanã ce locuiau aici, dar ele se întrebuintau numai în raporturile localnicilor cu oficialitãtile si cu locuitorii de origine austriacã si maghiarã, limba si cuvintele -românesti continuând a fi folosite de marea masã a locuitorilor din Hãlmagiu si din satele înconjurãtoare, în care putini locuitori stiau câteva cuvinte strãine, învãtate la scoalã si în armatã.
         Nici în depresiunea Hãlmagiului si nici în comunitãtile situate în amonte ori în aval, nu sunt particularitãti deosebite în vorbire si în scriere. În ultima jumãtate a secolului al XX-lea, sub influenta scolii, a citirii ziarelor, a revistelor, cãrtilor, a emisiunilor de radio si televiziune, au fost înlocuite aproape toate cuvintele vechi, arhaice, si mai ales cele provenite din limbile nationalitãtilor conlocuitoare, cu cuvinte românesti si neologisme ce au circulat pe întregul cuprins al tãrii. În felul acesta locuitorii din provinciile extreme ale tãrii se înteleg perfect cu cei din aceste locuri, deosebindu-se doar prin accentul si rapiditatea (debitarea cuvintelor). Aici vorbirea este domoalã si precedatã de chibzuintã, alegându-se cuvintele cu chibzuintã ca sã nu supere pe interlocutor.
         Accentele se pun pe prima vocalã, dacã cuvântul este format din douã silabe, pe a doua vocala dacã cuvântul este format din trei silabe, pe a treia, dacã cuvântul este format din trei silabe, pe a patra daca cuvântul este format din patru silabe si pe penultima vocalã dacã este format din cinci ori mai multe silabe.
         E de retinut însã faptul cã tendinta locuitorilor este de a avea un vocabular cât mai variat si un volum cât mai mare de cuvinte care sã le exprime ceea ce doresc si în forme cât mai variate, mai exacte si mai complete. Dar nu toti au putut asimila într-un timp rapid avalansa de cuvinte "moderne" si de aceea unii le întrebuinteazã cu sens diferit, defectuos, eronat. Iatã câteva cuvinte în ultimul timp: " intreu/antreu, colidor/coridor, mamã vitrinã/vitregã, momental/momentan, docoment/document, milioner/milionar, o nouã promotie de haine/un nou model, boldurã/bordurã, piscuiti/biscuiti, etc."
         Dupã Revolutia din decembrie 1989 au apãrut si s-a pus în circulatie cuvinte din domeniul politic si economic actual: "nomenclaturã, nomenclaturisti, sponsori (sustinãtori financiari)".
         De mare circutie sunt cuvintele: "greva, grevisti, restructurare, privatizare, implementare, somer, somaj, explicit, focalizare, etc."
         E prea devreme sã anticipam cât timp vor râmâne în circulatie aceste cuvinte.
         Din anul 1993 a apãrut în vorbire conjunctia "deci" în mod abuziv, obsedant, obositor, întrebuintatã la începutul frazei si chiar a unei proprozitii scurte, care începe cu conjunctia "deci", când în realitate ea urmeazã a fi folositã ca o concluzie la sfârsitul frazei ori a propozitiei.
         Ca si în alte locuri se semnaleazã întrebuintarea silabelor "ce" în loc de "che". Astfel atât în Hãlmagiu cât si pe toatã valea Crisului Alb se pronuntã "ceie" în loc de cheie, "cingã" în loc de chingã, "cin si cinzai" în loc de chin si chinzai, "cip" în loc de chip. Cu alte cuvinte litera h a fost suprimatã când se aflã înaintea silabei "ce si ci".

         În vorbirea din secolul nostru, al XX-lea, precum si în scris se întrebuinteazã din cele patru timpuri ale trecutului perfectul compus. Astfel desi o actiune abia s-a consumat despre ea se vorbeste si se scrie la perfectul compus (ex. am fost, am vãzut, am fãcut, etc.) iar despre cele viitoare se spune: "oi, ãi, o, om, ãti, or" (eu oi vedea, tu ãi vedea, el o vedea, noi om vedea, voi ãti vedea, ei or vedea). Acestea sunt forme de exprimare verbalã neacceptate de ortografie si gramaticã, dar totusi frecvent întrebuintate si în corespondenta persoanelor cu o pregãtire intelectualã incompletã, adicã sunt particularitãti (realitãti) lingvistice de fapt si de moment pe care nu le putem ignora.
         Cei care învãtaserã sã scrie si sã citeascã la scoala din Hãlmagiu în secolul trecut si în primele decenii ale secolului al XX-lea, articulau verbele terminate în consoane fãrã sã fie nevoie de articol, la perfectu compus adãugând un "u". Exemplu: "am vãzutu, am fostu, am zisu, m-am dusu, etc." întrebuintând aceastã ortografie si în scris, dupã cum se poate constata din unele scrieri si înscrisuri vechi (illo tempore), care se mai pãstreazã.
         Mai consemnãm din ortografia secolului trecut folosirea si în aceste locuri a unor combinatii de litere cu care se exprimau în scris sunete si cuvintele mai deosebite.
         Iatã unele din acestea:
         - e în locul lui ã (în scrierile vechi citim calul seu în loc de calul sãu), apoi tot e în locul lui â (terg în loc de târg); în protestul arestãrii lui Avram Iancu în târgul - tergu - de la Hãlmagiu la 15 decembrie 1849 (vezi arhivele statului - filiala din orasul Deva nr.15/1849).
         - s în locul lui z (casul meu - cazul meu);
         - dz în locul lui z (dzis, în locul lui zis);
         - d în loc de z (asedatu în loc de asezat);
         - ie în loc de e (iel în loc de el);
         - s dupã o vocalã urmatã de o consoanã în z (resbel - rãzboi).
         Se pot aduce multe exemple dar noi nu suntem lingvisti si nu putem explica aceste tranformari din ortografie. Le-am enuntat doar.

         Dupã o convietuire îndelungatã cu diferite nationalitãti si sub apasarea stãpânirii strãine în mijloacele de comunicare s-au introdus si cuvinte de împrumut de la acele nationalitãti. De asemenea, au fost folosite, pânã la mijlocul secolului al XX-lea, expresii vechi împrumutate din alte locuri sau create de localnici. Ele sunt pe punctul de totalã disparitie, odatã cu oamenii vârstnici care le-au folosit. Din acest motiv consemnãm câteva:
         A. abrac (hranã consistentã la cai), bãgãu (scrum de tutun în pipã), amu (acum), antãrt (acum trei ani), astrucat (ascuns).
         B. bumbuscã (ac cu gãmãlie), baunã (latrã), a biciuli (a evalua), bitang (umblã fãrã rost), blocioreste (amestecã lichidul), boholt (furtunã), boscârte (lucruri mãrunte si vechi, fãrã valoare), boscoane (vrãji), buntãtãu (amestec de ierburi), buiguit (ametit), a budului (a rãvãsi), a bucica (a nimeri).
         C. cãbãci (bãtut, îndesat), a cãpãli (a sfãrma cu sapa bulgãrii de pãmânt), a cãtãli (a produce o infectie prin zgândãrirea rãnii), cercubã (ceartã), ceujeri sau ciujeri (oameni care fac comert cu animale), cicit (îmbrãcat frumos), citov (nevãtãmat), ciuhã (semn de oprire pus în drum sau holdã), ciunpãvit (lovit), ciurlicã (ciripesc), a cârtogi (a repara încãltãminte veche), clici (solduri), a clobori (a agita continutul dintr-un vas), a coceli (a face lucruri mãrunte în casã), cosomor (înourat), cotromantã (clãdire în stare de ruinã), crepetit (deschis), a cucãii (a motãii), cusãmnit (potrivit), ciuzã (ceartã, gâlceavã).
         D. dabgilã (femeie decãzutã), dãbãlat (lãsat în jos), dezmãlurat (de pe care curg zdrentele), doscã (scândurã), descotorosit (scãpat de ceva, de cineva), desãlat (rupt de sale), a dârdâi (a tremura de frig), drot (sârmã), dup (bustean).
         F. a feleli (a garanta), fioc (sertar), flostomoc (ghemotoc), frustiuc (gustare de dimineatã), fusti (lumânare subtire din cearã întrebuintatã la morti).
         G. gãland (snur), gioabã (bute micã), gires (ales grâul din neghinã cu ciurul; a tãbãci piele), gligãnus (eregatã), golomoz (amestecãturã de seminte de slabã calitate), ­groseste (transport de lemne prin tâtâte pe pãmânt sau prin zapada), gudurãi (înfundãturi în vãi).
         H. hãmusit (mucegãit), hãndrãlãu (tânãr care umblã fãrã rost), a hâtãi (a trâge de cineva, a misca ceva de mai multe ori), hinceu (birjã), hârge (ceartã), hârges (certãret), hotâmb (semn de hotar, ridicãtura, movila), huluji (coceni de porumb, tulei).
         I. ierneu (coviltir), iortoane (constructii si dependinte), iosag (animale si alte bunuri miscãtoare), izgurit (slab si urât), izidit (pierit, murit), încrãvit (îmbuibat), a îndãli (a începe, a porni), întolãcit (împreunat), îmbutusit (împins), împãrãcat (aburit), a îndurliga (a împletici picioare), îndurligat (împleticit), a jântui (a împrãstia jarul în cuptor).
         L. lascã (tãitei), lãturar (ciubãr în care se adunã lãturile, apa murdarã dupã spãlarea vaselor), lolotã (gãlãgie mare, voci suprapuse).
         M. marhã (vitã), mãdãrit (alintat), mãstihoi (tatã vitreg), mizguie (burniteaza, ploaie deasa si continua), mohoandã (femeie slutã), motocosit (stricat, deranjat).
         N. nãdãit (negândit), nãloagã (înghesuialã), nãpustu (dracu), nãhoadã (om neisprãvit).
         O. obrintit (infectat), obsag (vorbã multã fãre rost), ocos (vorbãret).
         P. a pãcosti (a pãti rãu, a pãgubi), pacoste (întãmplare rea), pãlang (gard din scânduri), pasme (tãrâte), pãziturã (mâncare gãtitã), pilar (negustor), pispiric (copil mic), pizãrãu (colãcel împletit), a se piura (a se plânge mereu), a pârgãli (a face rântas la o supã), pârticuri (lucruri mici, fãrã valoare), pârlãu (ciubar în care se pun rufele la spãlat si peste care se toarnã lesie), plotog (petic de piele uzatã), podrom (pivnitã), polovicã (unitate de mãsurã a cerealelor), a se poncãli (a arunca vorbe ironice unii altora), poneavã (prelatã), ponosit (uzat, vechi), ponoslu {reclamatie, pârã), a popânda (a te îndepârta de casã), porsor (grãmadã de fân în formã de movilã), posnar (buzunar), potroz (fel, chip), povoi (inundatie), premândã (daruri, alimente primite), apistuit (tolerat), purpurus (copil mic de tot).
         R. a lua rapta (a lua gândul de la ceva, a renunta)
         S. sãmãdas (socotealã, calcul), sãrcer (cãpitã de fân), a scârita (a mai reduce din pret), a se scocãri (a striga cãtre cineva în scop de intimidare sau amenintare), a sportãri (a face sã curgã zeama de castraveti sau varzã si apoi a pune-o la loc), stroflocat (cu pãrul zburlit), strucit (zdrobit), susurãmi (fire de urzealã rãmase netesute).
         S. sãldeu (porc de 4-6 luni), sâscav (peltic), sovârnog (slãbãnog), surincã (fâsie îngustã).
         T. tãlan (lene), tãrhat (greutate), târnomatã (pleavã amestecatã cu paie), târsi (crengi subtiri si uscate).
         U. uialm (durere fizicã mare), a uii (a striga), ujog (somoiag de paie).
         V. vandrã (plimbare fãrã rost), vãndroc (care merge în vandrã), a vãcãli (a lipi cu pamânt, a tencui), vârcã (dungã), vãdrã (gãleatã).
         Z. zbiculat (uscat), zãcon (obicei, deprindere), zdropsit (bãtut, vãtãmat), zdocotit (scuturat în mod neplacut), a zoli (a frãmânta, a obosi), a zotoni (a îndesa ceva într-un loc strâmt)

         1). Aveti un prunc "hãrãbor" (voinic).
         2). S-or "încrãvit" în mâncare (au abuzat, au trecut peste limita).
         3). Vine la noi un "stroantã" (om de la oras îmbrãcat slab si fãra meserie sigura) cu o straita plina de "tobârta (scule).
         4). O fost "beteag" (bolnav) dar s-o "încãrãbat" (s-a fãcut sãnãtos).
         5). Îi "galfãd" (galben) la obraz si numai "cald în gurã" (abia mai are putere, abia mai respirã).
         6). Nu "mã tot bosconi" (bate) la cap.
         7). Au "burduluit" (cotrobãit, întors lucrurile) în toatã casa si au "buntuzit" (miscat, deranjat) tot ce am avut.
         8). Ziua umblã "bitang" (fãrã nici un rost) pe ulitã iar nopatea "bolhareste" (umbla hai hui).
         9). Umblã cu toti "rãgãdãi" (oameni de nimic).
         10). Hai sã ne "alinãm" (odihnim) cã suntem "hohalaiti" (obositi).
         11). Nu-i "cignealã" (rânduialã) la casa asta.
         12). S-o dus la "poticã" (farmacie) sã cumpere "pirule" (pilule).
         13). Un "hauc" de om (om slab, scheletic).
         14). Se poartã ca "jicutii" (aspru, ca executorii judecãtoresti)
         15). Mã duc la doctor cã m-am "motocosit la rânzã" (deranjat la stomac).
         16). Omul ãsta-i "huien" (smintit, nu-i întreg la minte).
         17). Or prãdat "pcisigu" (bunurile) de la casã.
         18). Or "dãrãburit o scaucã" (au spart o jumatate de curcubãtã) si or facut din ea "munduc" (mâncare groasã)

         NOTE

         01. Iorgu lordan, "Toponimia româneascã", pag. 82.
         02. Idem. Pag. 82
         03. Traian Mager, "Tinutul Hãlmagiului", Tipografia Diecezanã din Arad, vol. 1, pag. 139
         04. Stefan Pascu, "Voievodatul Transilvaniei", Cluj, Editura Dacia, 1971, vol. 1, pag. 226
         05. D. M. Pipidi, "Contributiuni la isotria veche a României", Editura stiintifica, 1967, Bucuresti, pag. 357
         07. D. M. Pipidi, op. Citat, pag. 357
         08. "Indicator al localitãtilor din Republica Populara Românã", Editura de stat. Bucuresti, 1954, pag. 260.
         09. Urkendenbrucher zur Geschte der Deutschen în Siebenburgen (documente privind istoria germanilor din Transilvania), Sibiu, 1897, Editura Fr. Zimmerman, K. Werrier si Muller, vol. 2, pag. 172
         10. Suciu Coriolan, "Dictionar istoric al Îocalitã~ilor din Transilvania", Editura Academiei R.S.R., vol. 1, lit. A- N. pag. 284 (Veres: Documente Vâlahice XI 186 cb.)
         11. ldem. Vidi Buletinul gubernului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania, cursul anului 1854, II, septembrie, mãnunchiul IV, partea româneasca cu litere chirilice (pag. 284).