asezare
geologie
topografie
TOPONIMIE / LINGVISTICA
clima
transporturi

ORIGINEA NUMELUI, LIMBA si VOCABULARUL, GRAMATICA, FONETICA, ORTOGRAFIE
         ORIGINEA NUMELUI

         În ce priveste originea numelui unii lingvisti si istorici au explicat-o în mod diferit si contradictoriu, orientându-se după istoriografia maghiară.
         Astfel Iorgu Iordan crede că numele Hălmagiu ar proveni din cuvintele maghiare "alama", care înseamnă "măr", si "lagi", care înseamnă "pârâu, albie de râu, vale", adică ar însemna "vale cu mere". (vezi NOTA 1)
         Dar tot acest lingvist sustine ca numele Halmagiu ar putea proveni si din substantivul maghiar "holm", însemnând "deal sau colină", iar acest cuvânt provine, la rândul lui, din cuvântul slav "hâlm", care înseamnă "deal" (vezi NOTA 2), fără a explica cum a apărut din "hâlm", Hălmagiu. Cu alte cuvinte numele Hălmagiu ar însemna "vale cu mere" sau "deal"!!!
         (NOTA webmaster:
         O opinie asemanatoare apare in studiul lui Stefan Pascu, "A History of Transylvania". Conform acestui studiu numele localitatii provine din limba maghiara si etimologia ar fi urmatoarea: Prima mentiune a localitatii apare in 1390 sub denumirea de Halmag, numele actual find in maghiara Halmágy. Aceasta denumire ar proveni din limba maghiara si inseamna: halom "hill"- (deal), ágy "valley"- "vale". Aceasta informatie poate fi accesata la urmatoarea adresa: http://www.hungary.com/corvinus/lib/pas/pas08.htm)

         Traian Mager sustine că numele Hălmagiu ar proveni de la substantivul "holm", de origine maghiară, si ar însemna "tinut deluros", dar nici el nu explică evolutia de la "holm" la Hălmagiu. (vezi NOTA 3)
         În fine, Stefan Pasc crede că numele Hălmagiu ar proveni de la cneazul "Hălmagiu", adică localitatea si-a luat numele de la întemeietorul său, dar nu se arată data atestării acelui cneaz si semnificatia numelui lui. (vezi NOTA 4)
         Sunt insă frecvente cazuri inverse când locuitorii si-au luat numele de la localitate. În această privintă Ioan Hălmagi din orasul Hateg (jud. Hunedoara), născut la 5 martie 1916 în comuna Pui, satul Băiesti, jud. Hunedoara, relata că numele lui provine de la localitatea Hălmagiu, jud. Arad, de unde a auzit că au imigrat străbunii lui si că în satul Băiesti mai există încă 14 familii cu numele de Hălmagi.
         Dealtfel, este cunoscut si numele de familie "Hălmăgean", derivat din numele Halmagi, prina adaugarea sufixului "-ean" în orasul Arad existând chiar o stradă ce se numeste Gheorghe Hălmagean.
         Dat fiind caracterul contradictoriu si incert al ipostazelor de mai sus noi sustinem, cu argumente lingvistice si istorice, teza provenientei numelui de Hălmagiu din cuvintele "HALM", de origine geto- dacică, si din "MAGIS", care este forma vulgară (populară) a adjectivului "magnus" (mare) din limba latină. În tara noastră sunt destul de frecvent întâlnite nume de localităti formate dintr-un substantiv si un adjectiv (Câmpulung, Satu Mare, Valea Mare, etc.).

         Astfel, din unirea cuvintelor HALM- MAGIS s-a format cuvântul HALMAGIS si dispărând din pronuntie consoana finală "S" a rămas cuvântul HALMAGI, asa cum se pronuntă si azi.
         În ce priveste provenienta si vechimea cuvântului HALM, a cărui semnificatie exactă încă n-o cunoastem, dar care pare a însemna coline înalte, dealuri din apropierea sau din jurul unei depresiuni. Studiile recente au confirmat faptul că înainte de venirea slavilor (secolul al VI-lea) si a ungurilor (secolul al XI-lea) în tara noastra era cunoscut cuvântul "halm" (si nicidecum Hâlm sau Holm). Astfel pe tărmul Mării Negre, în epoca preromană, lacul ce se întindea între hotarul Histriei si Peuca se numea HALMIRIS, după cum rezultă dintr-un document de hotărnicire a Dobrogei dat de consulul roman Liberius Maximus în secolul al IV-lea înaintea erei noastre. (vezi NOTA 5)
         Istoricul latin Flavius Arrianus din secolul al II-lea înaintea erei noastre, în vestita sa lucrare "Anabassis Alexandri (Expeditia lui Alexandru) arată că dintr-un brat al Dunării, înainte de vărsarea ei în Marea Nagră, se formează un lac numit HALMARIS. (vezi NOTA 6) Asadar cuvântul Halm datează din epoca geto- dacică. Tot în legătură cu numele de Halm (iris) se mai mentiona si faptul că lacul Halmiris se întindea până la dealul HAMANGI. (vezi NOTA 7)

         Acest cuvânt "HALM" îl intalnim ca rădăcină a numelui mai multor localităti din diferite provincii ale tarii noastre. Azi cunoastem următoarele nume de localităti ca-si derivă numele din HALM: Hălmajd (jud. Sălaj), Halmeu (jud. Satu Mare), Hălmăcioaia (jud. Bacău), Hălmăsău (jud. Bistrita- Năsăud), Hălmeag (jud. Brasov) si Hălmagiu, jud. Arad. (vezi NOTA 8)
         MAGIS, care s-a adăugat la substantivul HALM, este comparativul adjectivului latin "magnus" (mare) însemnând "mai mari", adică dealuri mai mari, mai multe, si astfel s-a constituit numele de HALMAGIS, probabil în epoca de formare a limbii române, dăinuind până în zilele noastre.
         Cronicarii cancelariilor din vechime au ortografiat numele localitătii Halmagiu în chipuri diferite, dar nu i-au putut schimba de loc rădăcina, alterând însă partea finală. În cel mai vechi document, cunoscut până în prezent găsim toponimicul ortografiat în formule HALMAD (în anul 1359, vezi NOTA 9), apoi HALMAG- FALVA (maghiarizat), după care în anul 1451, HALMAGH (citit Halmagi) (vezi NOTA 10), NAGY- HALMAGY între anii 1680- 1762. (vezi NOTA 11)

         La începutul secolului al XIX-lea localitatea apare în documente sub numele de Hălmagiu Mare (în anul 1808), Halmagen (în anul 1838), iar la mijlocul secolului cu numele "Nagy Halmagy" si "Halmaj". În vorbirea curentă numele localitătii se pronuntă Hălmagi, transformându-se vocala "a" de la începutul numelui în "ă", cum de altfel apare si în actele oficiale, iar articulat Hălmagiu.
         Faptul că asupra originii numelui Hălmagiu au fost emise rnai multe ipoteze, demonstrează vechimea si importanta lui, dar mai ales este de remarcat că dacă sufixele -AD, -AG, -AGY au fost ortografiate în chip deosebit si după principiul fonetic, rădăcina a rămas invariabilă: HALM.


Vedere de la Tunel


Movila din curtea Scolii


Ziduri vechi din cetate

         VATRA HĂLMAGIULUI

         Inainte de a vorbi despre asezarea actuală a Hălmagiului, este necesar să stim dacă întotdeauna această localitate s-a aflat pe vatra de azi ori în altă parte si până unde se întinde. Pentru stabilirea adevărului trebuie să facem apel la documentele vechi, descoperite până în prezent, precum si la cunostintele oamenilor vârstnici, primite de ei prin traditie, apoi la probele materiale.
         În vechime Hălmagiu era mult mai întins si mai resfirat ca azi si cuprindea si actualele sate din jurul lui. După ce populatia s-a înmultit s-au format cătune, care si-au tras numele de la familiile mai numeroase care le locuiau, ori de la îndeletnicirile locuitorilor, sau de la asezarea lor geografică (vezi capitolul vechimea si importanta localitătii). Astfel teritoriul si vatra lui s-au restrâns mereu ajungând la suprafata de azi = 1.736 jugăre cadastrale - adică 998 hectare. Pe acea suprafată s-a stabilit vatra pe care s- au construit locuintele si care a fost restrânsă mereu.
         Cea mai veche mentiune despre o constructie în Hălmagiu se referă la un castel, o cetate de dimensiuni mici, cu caracter defensiv ce a existat aici în secolul al XV-lea. Istoriograful Marky Sandor sustine că în anul 1481 era mentionată în Hălmagiu familia nobiliară CASA (COASA) de origine română si castelul ce-l stăpânea a fost amintit ca apartinând "din mosi si strămosi acestei familii (vezi NOTA 1).
         Credem că în jurul acelui castel, ori în apropierea lui, au fost casele localnicilor Karoly (vezi NOTA 2). El a existat în curtea actualei scoli, văzându-se în prezent o movilă pe care au fost plantati brazi si spre miazănoapte o portiune de zid din piatră, înalt până la 2 - 3 metri, cu niste ferestruici înguste. Cum a arătat acel castel (sau cetate de mică dimensiune) nu stim, din lipsa documentelor. Cunoastem însă descriere sumară a ruinelor lui, după sapte decenii de la dărmare. Ea apartine istoricului- geograf Mathias Bell, care în anul 1777 scria (despre acel castel):

         "Halmagy frecuens alioquin, in finibus Transylvaniae. Castelum olim adpositum muris fossque cinctum fuerat. lam oppidum hoc decore et frecquentia pristina privatum est".

         TRADUS în limba română:

         "Hălmagiu este un oras populat în cuprinsul Transilvaniei. Cetate odinioară, a avut fortificatii cu ziduri si santuri de apărare. Acum si acest târg este lipsit de gloria si afluenta de altă dată (vezi NOTA 3).

         În anul 1978, cu ocazia săpării unui sant pentru o conductă de apă, la circa 20 m, est de "Monumentul Eroilor" si la o adâncime de 2 m, s-au găsit niste tuburi de pământ ars (olane) ce erau îndreptat din directia ruinelor castelului spre centru comunei, pe unde curgea o vale -iaz - până în urmă cu un secol. Tot atunci s-au găsit niste lucrări din lemne de stejar probabil în scopul de a proteja acea conductă de apă. Toate au fost acoperite iarăsi cu pietris.
         De la data dărâmării castelului, în anul 1706, nu mai cunoastem alte consemnări despre constructiile Hălmagiu până la mijlocul secolului al XVIII lea (1758).


Locul unde s-au gasit olanele


Tunelul de la Sortoc


Parcul amenajat

         LIMBA SI VOCABULARUL HĂLMĂGENILOR

         După cum se stie, prin limbă întelegem un mijloc de comunicare a gândurilor, a intentiilor si a simtirii noastre.
         La început comunicarea a fost exteriorizată prin diferite gesturi, semne, sunete, etc. apoi prin cuvinte mai scurte si în cele din urmă prin scriere. Dacă prin scriere cunoastem nivelul de exprimare la care s-a ajuns într-o anumită epocă, nu-i mai putin adevărat că din limba vorbită avem foarte putine cuvinte din trecutul îndepărtat.
         Limba scrisă cuprinde numai o parte din cea vorbită si este opera acelor oamnei care au reusit sa redea prin semne grafice cuvintele ce erau pe acea vreme în circulatie.
         Dar cuvintele, întocmai ca cei care le-au creat, se nasc, se impun, evolueaza si dispar fiind înlocuite cu altele, de aceea nu cunoastem din trecutul îndepărtat decât cuvintele scrise.
         Fondul lexical din depresiunea Hălmagiului este alcătuit din cuvinte de origine latină, completat cu cuvinte de origine slavă si mai putin ale altor natiuni cu care strămosii nostri au convietuit.
         În secolele trecute aici se vorbea o limbă ce o numim azi arhaică, mai săracă în cuvinte si influentată de expresii religioase, întrucât alt mijloc sau institutie de cultura nu a existat. O parte din acele cuvinte s-au păstrat si sunt în uz si azi.
         Cele mai vechi documente scrise, cunoscute în prezent, sunt redactate în limba latină si au fost emise de cancelaria din Alba Iulia a regelui maghiar Ludovic în 26 decembrie 1359 si la 10 aprilie 1451 la Timisoara prin care Ioan de Hunedoara a confirmat în stăpânirea voievodatului Hălmagiului pe voievodul Moga.
         În primul document voievodul Bibart din Halmagiu este chemat la o judecată cu văduva lui Renan din Zlatna.
         Un alt document de limbă veche, de data aceasta scris în limba română dar cu litere cirilice, îl constituie asa zisul "FRAGMENTUL DE LA HĂLMAGIU". EI a fost descoperit de cercetătorul Florian Dudas din Oradea, fiind o copie manuscrisă a unui text mai vechi si cuprinde un număr de 16 fragmente scrise în limba română. Din cele 16 fragmente 12 provin dintr-un ceaslov-octoic. Manuscrisele s-au găsit într-o copertă de carte veche, lipite spre a forma grosimea unui carton obisnuit. Pe una din foi este scris anul 1752 dar grafica textului, zice descoperitorul manuscrisului, si limba veche întrebuintată îngăduie a fi considerat ca apartinând celei de a doua jumatati a secolului al XVI-lea (1500-1600).
         "Fragmentul de la Hălmagiu" cuprine o etenie în sănătatea craiului si pasaje din rânduirile înmormântării. Provenienta sa îl pune în legătură nemijlocită cu vechea ctitorie voievodală din Hălmagiu.
         Iată un pasaj din acel manuscris:

         "Doamne mărimu-te, după chipul tău / si după cuviintă zidit-au / de început omul si în raiu l-au pusu / sa biruiască toate a lui faceri ce cu hiclesugu si cu zavistie diavoli
         pristăluitu fuiui si învăturei toate călcătoriu fuiu dereptu…"
         

         - Florian Dudas. Manuscrise românesti medievale din Crisana. Editura Facla. Timisoara 1986, pag. 20
         
         Dupa cum se observă, s-au întrebuintat forme gramaticale tipice (perfectul compus) si o serie de cuvinte în circulatie pe acel timp, pe care noi le numim acum arhaice. Prenumele s-a pus după verb, constructia frazei fiind inversă adică întâi apare verbul si apoi persoana.
         Din vocabularul vechi, cuprins într-o productie folclorică transmisă pe cale orală, o miorită din părtile Hălmagiului, redau expresiile: "se jojoneau, se voroveau, zurăia, etc." cuvinte ce azi au dispărut din vocabularul localnicilor.
         Îată un fragment din petitia românilor apartinând depresiunii Hălmagiului adresată mitropolitului sârb Pavel Nenadovici din Vârset (Jugoslavia) la decembrie 1754.
         Este vorba de încercarea strămosilor de a redobândi vechea biserică luată de la ortodoxi si predată unitilor.

         "Unde atîta cheltuiala vom afla noi săracii sa putem face asemenea acesteia sau si mai mica biserică sau de unde ni s-au dat putere la acest lucru, când în anii trecuti nici a ara nici a semăna, mai putin a secera sau a dobândi ceva am avut vreme. Ziua si noaptea si în tot ceasul altă grijă nu era numai a ne feri de mâinile celor ce ne goneau pre noi .........."
         
         Am prezentat acest extras pentru a se vedea stilul si cuvintele întrebuintate în acel timp (la mijlocul veacului al XVIII-lea) de autorul petitiei. Este un document tulburător. În privinta verbelor observăm întrebuintarea lor la toate timpurile: prezent, viitor si trecut, precum si la modul infinitiv.
         De la mijlocul secolului al XIX-lea citez un fragment din raportul înaintat de Sida Arsenie, judele orasului Hălmagiu, si notarul Mihailovici George, sub comisarul regesc al Hălmagiului, cu referire la arestarea lui Avram Iancu în această localitate la 15 decembrie 1849:

         "Onorat Domnia Ta vei fi audit si poate cu ochii vei fi vedutu templarea ce s-a templatu eri în tergul de tiară a orasului nostru venitilor la tergul liber advocatul Iancu si consotii lui de către oarecare ostasi împărătesci".

         "Pre noi ne interesează ceea ce vedem a se fi lucrat si tratat împotriva drepturilor si legilor tuturor popoarelor că tot omul pote merge liber asi căuta de lucru seu în orice locu si nimeni nu pote aresta un om liber fără înainte învestigare si hotărîre. Lumea tocmai prin acea să se intulbure pacea si linistea prin care ar trebui să le tină sus si au vătămat autoritatea dreptului orasului ce are a convoca terg de tiara. etc.......".

         "Destul că de nu aveam bărbati întelepti si de fată de Domnul comisariu tracarea patrolei cătănesci au fost în stare a căsuna în popor groaznică tulburare neasteptate evenimente triste din iritarea duhurilor urmate pote si de o vărsare de sînge în urmă, etc..."

         Continutul acelui raport este bine închegat si exprimat cu o deosebită claritate, punând în evidentă ceea ce azi numim dreptul omului si al popoarelor, iar cuvintele, de exemplu "templare, templatu, tergu, a căsuna" etc. fac parte din vocabularul întrebuintat în veacul trecut pe o arie întinsă din Transilvania, în care era inclusă si societatea noastră.
         În privinta ortografiei este de remarcat întrebuintarea literei d în locul literei z (de exemplu: audit în loc de auzit, vedut în loc de văzut) si a literei e în locul lui ă.
         Din alt document aflat în arhiva fostei judecătorii din Hălmagiu vom vedea cum se redacta o cerere de chemare în judecată în anul 1871, ce cuvinte foloseau si stilul redactării. E vorba de dosarul nr. 386/1871 scris în întregime în limba română. El are o deosebită valoare lingvistică si juridică.
         Iată continutul lui:

         "Spectate judetiu cercualu.
         Toader Trifu din Lazuri îmi debitează în pretulu unei claie de fenu cu 42 f.v.a încă din 23 martie 1870 care a fost datoriu a mio solvi în 27 augustu 1870. După ce susnumitulu debitoriu nici în urma multor provocări nu voiesce ami solvi debitulu sus descrisu me rog cu stimă profundă a defige un termenu de pertatrare la care Toader Trifu din Lazuri asemenea să fie citatu si dupa finirea petratarei a enuncia sententialmente că Toader Trifu din Lazuri este debitoriu în termenu de 8 dile sub greumîntulu executiunei ami solvi debitulu de 42 f.v.a. cu interesele si spesele procesuale care le voi specifica cu ocaziunea pertatarei.
         Alu spectatului judetiu cercuale. Bodesci in 15 maiu 1871
         Umilu servu Toma Butariu din Bodesci."

         Din acest document retinem câteva cuvinte de specialitate juridică întrebuintate în vocabularul juridic: "îmi debitează (datorează), solvi (plăti), a defige (fixa, a stabili), pertratare (sedintă de judecata, enuncia (a hotărî), etc. toate la origine latină, azi scoase din uz. Mai retinem întrebuintarea vocalei u la transcrierea unor cuvinte. De fapt pană la mijlocul secolului nostru (al XX -lea) mai întâlnim în unele scrisori aceiasi vocală u la terminarea verbelor.
         De asemenea la mijlocul secolului al XIX-lea în rapoartele făcute de protopopii din localitate, în calitatea lor de inspectori scolari, către forul erarhic (episcopia din Arad) se întâlnesc cuvintele: "coîntelegere (acord de vointă), rezignare (demisie), susternere (compunere) etc. iar pe unele pietre funerare din cele două cimitire se mai pot citi cuvintele de origine latină, ca "dolce (dulce) suvenire, pie (pioasă) amintire.
         Cred că aici este cazul să amintim inscriptia în întregime de pe monumentul funerar al protopopului unit IOANE MOGA din cimitirul greco-catolic:

                  "Ceriulu din a sa cunună
                  Îsi perdu un meteoru
                  Ear aici o tristă
                  Si-a perdutu unu bravu pastoriu
                  Si fu de o simtire
                  Si-l perdură în jelire
                  Bunu părinte bunu a loru
                  Înse a lui suvenire
                  N-a peritu si n-a peri
                  Ci la radia-i de mărire
                  Toti ai sei s-oru încaldi
                  Fiei terina usioară."

         Observam că autorul acestui text avea o usurintă la compunerea versurilor si un vocabular care-i permitea să se exprime plastic, întrebuintând metafore din elementele ceresti, din care "a căzut un meteoru" (decedatul) si care răspândea o rază de lumină ce-i încălzea pe urmasi.
         În a doua jumătate a secolului al XIX -lea, sub influenta scolii ardelene au fost introduse si asimilate cuvinte si expresii latinizate. Ele au fost aduse si încetătenite atât prin ziarele si cărtile tipărite în acea perioadă cât si prin unii intelectuali ce-si făcuseră educatia si învătaseră carte la scoala confesională din localitate si unii la gimnaziul din Brad.
         Ne referim, spre exemplificare, la cuvintele întrebuintate în cereri scrise si acte oficiale adresate judecătoriei, preturii si primăriei din localitate. Iată câteva din aceste cuvinte: cu plecatie, umilu servu, cu reverentie, Ilustritatea Sa; fiindcă din vocabularul oral ne-au rămas putine dovezi, probabil din motivul că nu au fost acceptate, că numărul lor a fost mic ori au dispărut deodată cu decesul persoanelor care le-au folosit.
         În vorbirea curentă a locuitorilor acestor locuri au pătruns cuvinte de origine germană (austriacă) si maghiară, mai ales după dualismul din anul 1867, în special în administratie, scoală si justitie. Cele de provenientă maghiară au fost impuse prin legile nr. XVII/1879, ordinul nr. 4307/25 septembrie 1893 a inspectoratului regesc de scoli si a legii nr XXXVI/1907 (legea Appony), iar cele germane au fost impuse si mentinute prin functionarii si comerciantii de origine germană ce locuiau aici, dar ele se întrebuintau numai în raporturile localnicilor cu oficialitătile si cu locuitorii de origine austriacă si maghiară, limba si cuvintele -românesti continuând a fi folosite de marea masă a locuitorilor din Hălmagiu si din satele înconjurătoare, în care putini locuitori stiau câteva cuvinte străine, învătate la scoală si în armată.
         Nici în depresiunea Hălmagiului si nici în comunitătile situate în amonte ori în aval, nu sunt particularităti deosebite în vorbire si în scriere. În ultima jumătate a secolului al XX-lea, sub influenta scolii, a citirii ziarelor, a revistelor, cărtilor, a emisiunilor de radio si televiziune, au fost înlocuite aproape toate cuvintele vechi, arhaice, si mai ales cele provenite din limbile nationalitătilor conlocuitoare, cu cuvinte românesti si neologisme ce au circulat pe întregul cuprins al tării. În felul acesta locuitorii din provinciile extreme ale tării se înteleg perfect cu cei din aceste locuri, deosebindu-se doar prin accentul si rapiditatea (debitarea cuvintelor). Aici vorbirea este domoală si precedată de chibzuintă, alegându-se cuvintele cu chibzuintă ca să nu supere pe interlocutor.
         Accentele se pun pe prima vocală, dacă cuvântul este format din două silabe, pe a doua vocala dacă cuvântul este format din trei silabe, pe a treia, dacă cuvântul este format din trei silabe, pe a patra daca cuvântul este format din patru silabe si pe penultima vocală dacă este format din cinci ori mai multe silabe.
         E de retinut însă faptul că tendinta locuitorilor este de a avea un vocabular cât mai variat si un volum cât mai mare de cuvinte care să le exprime ceea ce doresc si în forme cât mai variate, mai exacte si mai complete. Dar nu toti au putut asimila într-un timp rapid avalansa de cuvinte "moderne" si de aceea unii le întrebuintează cu sens diferit, defectuos, eronat. Iată câteva cuvinte în ultimul timp: " intreu/antreu, colidor/coridor, mamă vitrină/vitregă, momental/momentan, docoment/document, milioner/milionar, o nouă promotie de haine/un nou model, boldură/bordură, piscuiti/biscuiti, etc."
         După Revolutia din decembrie 1989 au apărut si s-a pus în circulatie cuvinte din domeniul politic si economic actual: "nomenclatură, nomenclaturisti, sponsori (sustinători financiari)".
         De mare circutie sunt cuvintele: "greva, grevisti, restructurare, privatizare, implementare, somer, somaj, explicit, focalizare, etc."
         E prea devreme să anticipam cât timp vor râmâne în circulatie aceste cuvinte.
         Din anul 1993 a apărut în vorbire conjunctia "deci" în mod abuziv, obsedant, obositor, întrebuintată la începutul frazei si chiar a unei proprozitii scurte, care începe cu conjunctia "deci", când în realitate ea urmează a fi folosită ca o concluzie la sfârsitul frazei ori a propozitiei.
         Ca si în alte locuri se semnalează întrebuintarea silabelor "ce" în loc de "che". Astfel atât în Hălmagiu cât si pe toată valea Crisului Alb se pronuntă "ceie" în loc de cheie, "cingă" în loc de chingă, "cin si cinzai" în loc de chin si chinzai, "cip" în loc de chip. Cu alte cuvinte litera h a fost suprimată când se află înaintea silabei "ce si ci".

         PARTICULARITATI GRAMATICALE, FONETICE SI ORTOGRAFICE

         În vorbirea din secolul nostru, al XX-lea, precum si în scris se întrebuintează din cele patru timpuri ale trecutului perfectul compus. Astfel desi o actiune abia s-a consumat despre ea se vorbeste si se scrie la perfectul compus (ex. am fost, am văzut, am făcut, etc.) iar despre cele viitoare se spune: "oi, ăi, o, om, ăti, or" (eu oi vedea, tu ăi vedea, el o vedea, noi om vedea, voi ăti vedea, ei or vedea). Acestea sunt forme de exprimare verbală neacceptate de ortografie si gramatică, dar totusi frecvent întrebuintate si în corespondenta persoanelor cu o pregătire intelectuală incompletă, adică sunt particularităti (realităti) lingvistice de fapt si de moment pe care nu le putem ignora.
         Cei care învătaseră să scrie si să citească la scoala din Hălmagiu în secolul trecut si în primele decenii ale secolului al XX-lea, articulau verbele terminate în consoane fără să fie nevoie de articol, la perfectu compus adăugând un "u". Exemplu: "am văzutu, am fostu, am zisu, m-am dusu, etc." întrebuintând această ortografie si în scris, după cum se poate constata din unele scrieri si înscrisuri vechi (illo tempore), care se mai păstrează.
         Mai consemnăm din ortografia secolului trecut folosirea si în aceste locuri a unor combinatii de litere cu care se exprimau în scris sunete si cuvintele mai deosebite.
         Iată unele din acestea:
         - e în locul lui ă (în scrierile vechi citim calul seu în loc de calul său), apoi tot e în locul lui â (terg în loc de târg); în protestul arestării lui Avram Iancu în târgul - tergu - de la Hălmagiu la 15 decembrie 1849 (vezi arhivele statului - filiala din orasul Deva nr.15/1849).
         - s în locul lui z (casul meu - cazul meu);
         - dz în locul lui z (dzis, în locul lui zis);
         - d în loc de z (asedatu în loc de asezat);
         - ie în loc de e (iel în loc de el);
         - s după o vocală urmată de o consoană în z (resbel - război).
         Se pot aduce multe exemple dar noi nu suntem lingvisti si nu putem explica aceste tranformari din ortografie. Le-am enuntat doar.

         Cuvinte împrumutate din alte limbi.

         După o convietuire îndelungată cu diferite nationalităti si sub apasarea stăpânirii străine în mijloacele de comunicare s-au introdus si cuvinte de împrumut de la acele nationalităti. De asemenea, au fost folosite, până la mijlocul secolului al XX-lea, expresii vechi împrumutate din alte locuri sau create de localnici. Ele sunt pe punctul de totală disparitie, odată cu oamenii vârstnici care le-au folosit. Din acest motiv consemnăm câteva:
         A. abrac (hrană consistentă la cai), băgău (scrum de tutun în pipă), amu (acum), antărt (acum trei ani), astrucat (ascuns).
         B. bumbuscă (ac cu gămălie), baună (latră), a biciuli (a evalua), bitang (umblă fără rost), blocioreste (amestecă lichidul), boholt (furtună), boscârte (lucruri mărunte si vechi, fără valoare), boscoane (vrăji), buntătău (amestec de ierburi), buiguit (ametit), a budului (a răvăsi), a bucica (a nimeri).
         C. căbăci (bătut, îndesat), a căpăli (a sfărma cu sapa bulgării de pământ), a cătăli (a produce o infectie prin zgândărirea rănii), cercubă (ceartă), ceujeri sau ciujeri (oameni care fac comert cu animale), cicit (îmbrăcat frumos), citov (nevătămat), ciuhă (semn de oprire pus în drum sau holdă), ciunpăvit (lovit), ciurlică (ciripesc), a cârtogi (a repara încăltăminte veche), clici (solduri), a clobori (a agita continutul dintr-un vas), a coceli (a face lucruri mărunte în casă), cosomor (înourat), cotromantă (clădire în stare de ruină), crepetit (deschis), a cucăii (a motăii), cusămnit (potrivit), ciuză (ceartă, gâlceavă).
         D. dabgilă (femeie decăzută), dăbălat (lăsat în jos), dezmălurat (de pe care curg zdrentele), doscă (scândură), descotorosit (scăpat de ceva, de cineva), desălat (rupt de sale), a dârdâi (a tremura de frig), drot (sârmă), dup (bustean).
         F. a feleli (a garanta), fioc (sertar), flostomoc (ghemotoc), frustiuc (gustare de dimineată), fusti (lumânare subtire din ceară întrebuintată la morti).
         G. găland (snur), gioabă (bute mică), gires (ales grâul din neghină cu ciurul; a tăbăci piele), gligănus (eregată), golomoz (amestecătură de seminte de slabă calitate), ­groseste (transport de lemne prin tâtâte pe pământ sau prin zapada), gudurăi (înfundături în văi).
         H. hămusit (mucegăit), hăndrălău (tânăr care umblă fără rost), a hâtăi (a trâge de cineva, a misca ceva de mai multe ori), hinceu (birjă), hârge (ceartă), hârges (certăret), hotâmb (semn de hotar, ridicătura, movila), huluji (coceni de porumb, tulei).
         I. ierneu (coviltir), iortoane (constructii si dependinte), iosag (animale si alte bunuri miscătoare), izgurit (slab si urât), izidit (pierit, murit), încrăvit (îmbuibat), a îndăli (a începe, a porni), întolăcit (împreunat), îmbutusit (împins), împărăcat (aburit), a îndurliga (a împletici picioare), îndurligat (împleticit), a jântui (a împrăstia jarul în cuptor).
         L. lască (tăitei), lăturar (ciubăr în care se adună lăturile, apa murdară după spălarea vaselor), lolotă (gălăgie mare, voci suprapuse).
         M. marhă (vită), mădărit (alintat), măstihoi (tată vitreg), mizguie (burniteaza, ploaie deasa si continua), mohoandă (femeie slută), motocosit (stricat, deranjat).
         N. nădăit (negândit), năloagă (înghesuială), năpustu (dracu), năhoadă (om neisprăvit).
         O. obrintit (infectat), obsag (vorbă multă făre rost), ocos (vorbăret).
         P. a păcosti (a păti rău, a păgubi), pacoste (întămplare rea), pălang (gard din scânduri), pasme (tărâte), păzitură (mâncare gătită), pilar (negustor), pispiric (copil mic), pizărău (colăcel împletit), a se piura (a se plânge mereu), a pârgăli (a face rântas la o supă), pârticuri (lucruri mici, fără valoare), pârlău (ciubar în care se pun rufele la spălat si peste care se toarnă lesie), plotog (petic de piele uzată), podrom (pivnită), polovică (unitate de măsură a cerealelor), a se poncăli (a arunca vorbe ironice unii altora), poneavă (prelată), ponosit (uzat, vechi), ponoslu {reclamatie, pâră), a popânda (a te îndepârta de casă), porsor (grămadă de fân în formă de movilă), posnar (buzunar), potroz (fel, chip), povoi (inundatie), premândă (daruri, alimente primite), apistuit (tolerat), purpurus (copil mic de tot).
         R. a lua rapta (a lua gândul de la ceva, a renunta)
         S. sămădas (socoteală, calcul), sărcer (căpită de fân), a scârita (a mai reduce din pret), a se scocări (a striga către cineva în scop de intimidare sau amenintare), a sportări (a face să curgă zeama de castraveti sau varză si apoi a pune-o la loc), stroflocat (cu părul zburlit), strucit (zdrobit), susurămi (fire de urzeală rămase netesute).
         S. săldeu (porc de 4-6 luni), sâscav (peltic), sovârnog (slăbănog), surincă (fâsie îngustă).
         T. tălan (lene), tărhat (greutate), târnomată (pleavă amestecată cu paie), târsi (crengi subtiri si uscate).
         U. uialm (durere fizică mare), a uii (a striga), ujog (somoiag de paie).
         V. vandră (plimbare fără rost), văndroc (care merge în vandră), a văcăli (a lipi cu pamânt, a tencui), vârcă (dungă), vădră (găleată).
         Z. zbiculat (uscat), zăcon (obicei, deprindere), zdropsit (bătut, vătămat), zdocotit (scuturat în mod neplacut), a zoli (a frământa, a obosi), a zotoni (a îndesa ceva într-un loc strâmt)

         Câteva expresii vechi

         1). Aveti un prunc "hărăbor" (voinic).
         2). S-or "încrăvit" în mâncare (au abuzat, au trecut peste limita).
         3). Vine la noi un "stroantă" (om de la oras îmbrăcat slab si făra meserie sigura) cu o straita plina de "tobârta (scule).
         4). O fost "beteag" (bolnav) dar s-o "încărăbat" (s-a făcut sănătos).
         5). Îi "galfăd" (galben) la obraz si numai "cald în gură" (abia mai are putere, abia mai respiră).
         6). Nu "mă tot bosconi" (bate) la cap.
         7). Au "burduluit" (cotrobăit, întors lucrurile) în toată casa si au "buntuzit" (miscat, deranjat) tot ce am avut.
         8). Ziua umblă "bitang" (fără nici un rost) pe ulită iar nopatea "bolhareste" (umbla hai hui).
         9). Umblă cu toti "răgădăi" (oameni de nimic).
         10). Hai să ne "alinăm" (odihnim) că suntem "hohalaiti" (obositi).
         11). Nu-i "cigneală" (rânduială) la casa asta.
         12). S-o dus la "potică" (farmacie) să cumpere "pirule" (pilule).
         13). Un "hauc" de om (om slab, scheletic).
         14). Se poartă ca "jicutii" (aspru, ca executorii judecătoresti)
         15). Mă duc la doctor că m-am "motocosit la rânză" (deranjat la stomac).
         16). Omul ăsta-i "huien" (smintit, nu-i întreg la minte).
         17). Or prădat "pcisigu" (bunurile) de la casă.
         18). Or "dărăburit o scaucă" (au spart o jumatate de curcubătă) si or facut din ea "munduc" (mâncare groasă)

         NOTE

         01. Iorgu lordan, "Toponimia românească", pag. 82.
         02. Idem. Pag. 82
         03. Traian Mager, "Tinutul Hălmagiului", Tipografia Diecezană din Arad, vol. 1, pag. 139
         04. Stefan Pascu, "Voievodatul Transilvaniei", Cluj, Editura Dacia, 1971, vol. 1, pag. 226
         05. D. M. Pipidi, "Contributiuni la isotria veche a României", Editura stiintifica, 1967, Bucuresti, pag. 357
         07. D. M. Pipidi, op. Citat, pag. 357
         08. "Indicator al localitătilor din Republica Populara Română", Editura de stat. Bucuresti, 1954, pag. 260.
         09. Urkendenbrucher zur Geschte der Deutschen în Siebenburgen (documente privind istoria germanilor din Transilvania), Sibiu, 1897, Editura Fr. Zimmerman, K. Werrier si Muller, vol. 2, pag. 172
         10. Suciu Coriolan, "Dictionar istoric al Îocalită~ilor din Transilvania", Editura Academiei R.S.R., vol. 1, lit. A- N. pag. 284 (Veres: Documente Vâlahice XI 186 cb.)
         11. ldem. Vidi Buletinul gubernului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania, cursul anului 1854, II, septembrie, mănunchiul IV, partea româneasca cu litere chirilice (pag. 284).